Postezi dar nimeni nu-ţi răspunde/citeşte posturile.
Vrei să organizezi ceva interesant dar te loveşti din toate colţurile de o apatie îngrozitoare, de ignoranţă, de nepăsare.
Îi vezi pe toţi că se plâng de X şi de Y dar nimeni nu vrea să facă nimic pentru a remedia o situaţie, toţi aşteaptă să se facă.
Ai senzaţia ca vorbeşti cu pereţii pentru că oricum nimeni nu te ascultă/nu este interesat de ceea ce scrii sau spui.
Poate sunt puţin drama queen here şi am nevoie de puţin mai multă atenţie, poate asta este parte din procesul de maturizare de a-ţi găsi un loc în viaţă, nu ştiu dacă e aşa sau nu. Oricum e un sentiment de gol interior naşpa.
Pentru că dacă deschizi televizorul vezi aceleaşi porcării de talk-show-uri puse pe reply care arată sfărşitul lumii (cel puţin al României) via diverse cataclisme, cea mai naşpa după unii fiind o nouă revoluţie (personal votez pentru un cutremur devastator dar, mă rog fiecare cu ale lor.) după alţii, mai în vârstă o mare foamete urmată de o ciumă, epidemie de ceva.
Pentru că ziarele scriu numai articole de căcat cu tineri de-o seamă cu mine care pleacă din ţară pentru că aici nu au nici un viitor. (Şi stau şi mă întreb câţi dintre cei care pleacă ŞTIU ce viitor vor să aibă, unii pleacă din dezgust alţii din inerţie şi chiar nu m-ar mira ca unii să plece pentru că...e cool.) Ceea ce-i aşteaptă dincolo este un necunoscut, un risc pe care mulţi şi-l asumă pentru că acolo e GENERAL valoric mai bine.
Pentru că după ce termini şcoală şi te angajezi nu-ţi mai rămâne nimic... prieteni, dacă ai noroc şi nu ţi-au plecat şi nu au sărit cu toţii în căruţa melodramatică a generaţiei de criză, îi vezi din an în paşti, aşa când îşi mai aduc aminte de tine şi tu de ei, pe fugă, la o cafea, la un ceai,... hobby-urile, rămâne din ce în ce mai puţin timp pentru ele iar entuziasmul este rapid înlocuit de lene şi oboseală. Preferi să dormi şi să vezi un film bun (teoretic bun dar de cele mai multe ori groaznic de prost) decât să ieşi să te plimbi sau să desenezi ceva.
Dacă din punct de vedere al vieţii sociale sunt varză pentru că lucrez 10 ore pe zi, pe un salariu decent dar relativ mic. Dacă încet încet din diverse motive - unul principal pentru că NOBODY GIVES A FUCK - risc să mă las de BD. Dacă cu prietenii care mi-au mai rămas din facultate mă văd o dată la 3 luni. Dacă ceea ce fac la job începe să mă bântuie şi în orele de peste program de L-V. Ce să fac?
Şi în această tiradă nu am adus în discuţie problema unui prieten, unei relaţii. Măcar eu nu am părinţi care mă vor măritată şi cu copii până la 30 de ani. Dar stau şi mă gândesc şi eu, aşa probabilistic şi logic. Dacă viaţă socială n-am, clubbing, cerc de prieteni stabil cu care mă văd să zicem săptămânal n-am cum pana mea să am şansa să întâlnesc pe cineva, un posibil partener? Unde? La job? La cursurile de master? Va fii interesant de văzut.
Să zicem că situaţia nu e tragică, să zicem că este perioada de criză şi lipsa acută a soarelui din peisaj (iarna întotdeauna mă ia cu depresii mai mici sau mai mari). Sunt sănătoasă, slavă domnului şi am un job. Şi deci, care e problema în definitiv? Că am ajuns să nu mai simt pasiunea aia creatoare, nevoia imperativă de a face un desen, o ilustraţie, un partiu de casă, o arhitectură, un detaliu. Şi n-am mai râs de foarte multă vreme. (Presupun că toate comediile bune nu-s de găsit.)
Ce vreau, ce m-ar face extra bucuroasă acum? Să-mi iasă toate proiectele brici, să fiu apreciată de anumite persoane (de nişte persoane) pentru poveştile pe care le spun prin imagini. Un simplu comentariu apreciativ e de ajuns, dacă e critică e şi un punct în plus pentru osteneala de a scrie ceva coerent. Să găsesc din nou acea bucurie de a face ceva de plăcere.
Mă obsedează întrebarea când un hobby nu mai este hobby şi devine îndatorire, treabă de făcut? Dacă este când nu-ţi mai face plăcere să-l faci atunci cred că ar fi timpul să mă las de BD şi de arhitectură altogether. Pentru că ACUM nici una nici alta nu-mi mai fac plăcere să le fac. Şi totuşi asta ştiu şi la asta-s bună, după cum s-a dovedit. Ce altceva să fac în viaţa asta decât să creez pentru a lăsa ceva în urma mea generaţiilor viitoare?
duminică, ianuarie 30, 2011
în van
miercuri, ianuarie 19, 2011
Ce vreau să fac
Poate e vremea, poate e lipsa unui ţel, cert este că de vreo 2 săptămâni ceva mă nemulţumeşte profund. Nu pot să zic ce însă sunt câteva semne grave ale frustrării, plafonării.
+ de ceva vreme am un subiect de vis recurent şi în care se face că sunt în liceu şi că fie întârzii la orele de dimineaţă, fie că am teze?! E neobişnuit pentru că eu nu visez despre perioade trecute ale existenţei mele aşa dintr-o dată de pomană. Nu am găsit o explicaţie plauzibilă pentru asta.
+ cursurile de master deşi tratează probleme interesante la un al nivel, unele - a se citi cele ale Dnei. Brătuleanu - sunt reloaded din anul4 la greu. Sentimentul de deja vu contribuie substanţial la monotonizarea existenţială.
+ faptul că nu prea am mai ieşit/m-am văzut cu lumea, mă face să mă simt scoasă din context într-un fel de replay: L-V îngrozitor. Tot legat de acest subiect mă deranjează o anumită persoană care pe cât de ataşată/interesată s-a arătat în facultate de relaţia de colegialitate (ne putem cunoaşte de 6 ani de zile dar totuşi prietenie e cam mult spus.) pe atât de repede a şi dispărut. (5/15 apeluri erau ale ei în medie pe lună cu un fel de peak pe perioada sesiunii) Nu voi da nume doar că, şi eu sunt o persoană care pierd legăturile şi ştiu că nu e bine pe termen lung. Nu ştiu dacă merită sau nu să insist în acest caz, poate nu este nici persoana nici momentul.
+ faptul că am ajuns să fac ceva care pe termen lung simt că o să mă frustreze şi mai mult prin natura muncii: detaliere de arhitectură şi dosărăleală (alcătuirea de dosare pentru autorizaţiile de construire). THIS IS NOT FUN!!! Şi mă întreb zilnic. Asta vreau să fac? Pentru asta am învăţat 6 ani de zile? Ca să mă fute X şi Y la cap că mai vrea şi nu ştiu ce completare la dosar sau că nu reiese nu ştiu ce căcat din planşele sau că nu sunt conforme cu whatever normativ? E un război al birocraţiei şi se pare că am primit un bilet pentru un loc de seamă la el. E trist să fi bun la ceva de genul ăsta. Pentru că se pare că au descoperit că : sunt organizată (nu pierd hârtii importante, pot să fac management de proiect cu un proiect pe care n-am lucrat), că respect deadline-urile cu sfinţenie, că sunt foarte rapidă în autocad ( asta pentru că nu iau pauză de ţigară din 10 în 10 minute) şi mai ales că la partea de detaliere gândesc detaliile ca să iasă aşa cum trebuie (partea proastă e că beneficiarii nu vor detalii de genul ăla.) De fapt ce valorifică aceşti oameni de la mine este înclinaţia obsesiv-complusivă a mea - tradusă graţios prin tenacitate.
+ faptul că chiar dacă aş vrea să învăţ chestii noi, sau să fac în cadrul biroului ceva la care nu sunt la un aşa nivel avansat nu sunt lăsată să demonstrez că pot. Nu ştiu dacă să plâng sau nu încă pentru această specializare pe partea tehnică sau nu. Însă ştiu sigur că cineva din interiorul meu nu este mulţumit.
+ apoi mai este şi chestia cu BD-ul. De fiecare dată când se apropie o criză existenţială mă întreb dacă nu îmi pierd timpul cu aşa un hobby. E trist dar cât self-support să ai să ţii aprinsă flacăra pasiunii vie?! Orice mic gest de apreciere contează - cum a fost acum nu demult comicspotlight on smackjeeves. Dar în majoritatea timpului ignorarea ucide pas cu pas, bucăţică cu bucăţică totul. Dacă în trecut îmi făcea plăcere să deschid discuţia despre Colecţionarul de Basme între colegi şi prieteni acum mă feresc, mi se pare că deja chestia e fumată şi oricum nimănui nu-i mai pasă de the inside story. Se mai găseşte câte unul care să întrebe ocazional dacă mai desenez BD şi cum o mai duc la acest capitol, dar simt că în urma răspunsului meu cu - da, încă mai desenez planşe sau merge ca de obicei, îl poţi găsi pe, şi îi dau adresa - urmează o notă mentală, wow, încă mai face aia! Nu neaparat admirativ cât constatativ sau reproşându-mi că nu merg mai departe cu viaţa în altă direcţie, una nouă.
Faza cu dacă ţi îţi face plăcere atunci e un hobby adevărat şi nu ar trebui să renunţi, nu ţine. Mai devreme sau mai târziu ignorată de restul vei renunţa de una singură. Este o problemă de timp şi limita răbdarii proprii. Când devine un hobby o altă treabă care o faci din inerţie? Promit că voi afla curând răspunsul la această întrebare.
+ mi-am pus întrebarea dacă cumva aş rezista la un program de fulltime job+professional 1 volume 180 pag/year BD comic artist. Nu cred că vreau răspunsul la acestă întrebare. Sau poate că este DA dar eu încă nu-l ştiu.