Dupa sase ani

...am terminat facultatea de Arhitectura Ion Mincu. Finalul nu a fost stralucit - de altfel mi-a lasat un gust amar care s-ar rezuma incisiv in "sase luni si mai bine de stress si batut capul pentru un 7.56" Da. atat am luat in diploma. O nota de care nu sunt mandra si pentru care am avut o mica cadere nervoasa imediat dupa aflarea rezultatelor.

Dar subiectul postului nu este "ce am facut la diploma" (subiect care ar merita cam 2 posturi intregi numai pentru a relata aventurile acestei absolviri) ci cum este DUPA si in cateva chestii bizare pe care facultatea de arhitectura le practica.

Spre exemplu, dupa sase ani in care ni se inoculeaza ca arhitectii sunt o specie diferita, ca avem o meserie nobila si ca suntem un ORDIN, grup select/etc - nu avem o ceremonie de absolvire ca la carte. Adica cu toata promotia (fericitii cei care au trecut diploma in sesiunea asta) cu un mic discurs de terminare din partea conducerii etc. E bizar pentru ca Ordinul Arhitectilor are o traditie in a tine si publica liste si tablouri (aici fac referire la perioada interbelica) cu arhitectii practicanti pe filiale. Dar se pare ca scoala noastra nu are asa ceva - o amintire,ceva care sa ne ramana si cu care sa mergem mai departe in viitoarea cariera profesionala. Ce insemnatatea are aceasta lipsa totala de spirit de comunitate, de casta? Este simplu de citit mesajul. "Fiecare pentru el!". Si din nou este si mai bizar pentru ca arhitectii in general lucreaza in colective/grupuri si foarte rar si pentru proiecte de mica anvergura, singuri. Propovaduiesc spiritul de echipa dar valorifica individualismul. Si aceasta nu ar fi decat una din contradictiile scolii de arhitectura.

Dupa sase ani in care ti se cultiva spiritul competitiv, caci tu trebuie ca arhitect sa-ti cresti ego-ul, sa fi mare si tare, si sa te impui in fata tuturor (valabil si ca persoana dar si ca proiecte in fata existentului sau a altor proiecte), sa ajungi sa ti se reproseze lipsa de modestie de la o persoana plina de aroganta si mandrie - un arhitect. Da, este unul din paradoxurile, hilare ale diplomei mele. Sau poate este vorba de o scindare de mentalitate care inca nu a ajuns in scoala. Arhitectura umila, cu respect si veneratie pentru existent. Astept sa o vad si pe asta.

Dupa sase ani in care am urmarit cum monumente arhitecturale si istorice sunt vandalizate, lasate prada distrugerii sau chiar demolate cu acte in regula sa primesc drept repros ca proiectul meu aduce un deserviciu monumentului (nn. ruina piciorului de pod al lui Traian) pentru ca genereaza prea mult trafic si ar fi mai bine sa nu fie pus sub un reflector asa de puternic. As vrea sincer sa mi se arate cazurile a catorva monumente istorice de valoarea acestuia care au avut de suferit in Romania din cauza supraexpunerii turistice. Da, in strainatate exista acest fenomen, la noi nu, pentru ca noi suntem inca in era nepasarii si neglijentei.

Dupa sase ani, si o indrumare de diploma in care toata lumea este impinsa de o reglementare stupida - as zice eu, sa aleaga si dezvolte proiecte monstru de zeci si sute de mii de metrii patrati (ma refer la acei minim 2500mp) sa ti se reproseze ca proiectul este prea mare, ca dezvoltare si ca suprafata. Este suprarealist de-a dreptul ca proful indrumator sa incerce sa-ti mareasca atat importanta cat si suprafata construita desfasurata a proiectului iar cei din comisie sa critice tocmai acest aspect. Si aici nu luam in considerare gradul de dificultate al proiectului. Un proiect de magnitudinea unui terminal de aeroport in practica curenta NU se face solo. De ce s-ar face la diploma un asemenea exercitiu? Un raspuns ar fi pentru a dovedi abilitatile studentului. Unii aleg asemenea proiecte in necunostinta de cauza pe principiul "complex=complicat=>daca il rezolv sunt cel mai tare. " Si ajung sa nu poata duce la bun sfarsit un asemenea monstru de proiect, cel putin pana la stadiul pe care-l cere diploma. Poate o solutie ar fi acceptarea de proiecte/teme de proiecte la diploma si la limita inferioara a celor 2500mp indiferent de subiect atat timp cat sunt dotari publice si nu fac parte exclusiv din segmentul locuirii. Cateodata mai putin inseamna mai mult.

Dupa sase ani inca putini sunt arhitectii care accepta diplomele de arhitectura pe teme de restaurare exclusiv. Unii dintre ei cred ca restaurarea si reabilitarea cladirilor existente cade in competenta arhitecturii de interior si implicit o diploma pe acest subiect abordata de un student la arhitectura si nu la interior este o greseala. Este si mai greu de crezut acest lucru in conditiile in care din 2008 scoala de arhitectura a deschis o sectie de restaurarea la Sibiu iar numeroase proiecte de atelier din anii4 si 5 incurajeaza alegerea unor teme de reconversii, reabilitari, situri cu personalitate, contextuale, zone urbane de reabilitat. Nu cumva se ascunde aici un alt paradox?

Dupa sase ani rare sunt diplomele care se dau in echipa. O intrebare fireasca ar fi de ce, pentru ca complexitatea unora din proiectele abordate ar justifica lucrul in echipa. Nu pot sa raspund la aceasta intrebare. Presupun insa ca este vorba de o problema de notare si de birocratie. Cum evaluezi si notezi contributia membrilor echipei?

Si acestea sunt doar cateva din paradoxurile scolii de arhitectura, vazute mai clar dupa 6 ani incheiati