Bellu este un cimitir, insa nu si din punctul meu de vedere. El este o colectie de obiecte ingramadite fara prea mare relationare unul cu altul Asta pentru ca sunt pusa la intocmit liste de monumente. Iar listele de monumente la Bellu sunt VARZA.
Nu putem acuza administratia ca nu stie ce are in propria ograda, exista o evidenta insa punctele de vedere sunt total diferite. Astfel dau de situatii hilare in care monumentele cuprinse pe lista monumentelor istorice nu se gasesc la figurile care trebuie si nici nu au toate datele corecte. Identificarea in teren, in acest mod simplu, devine un chin.
Sunt 170 de monumente listate in prezent. Dintre ele cam 20% se stie cum arata. Mi se pare ridicol sa nu stiu cum arata un monument care ar trebui sa fie valoros prin ceva, sculptura, arhitectura, personalitatea respectivului, respectivei, dar asta e situatia.
Tinta proiectului la care lucrez este sa le identificam corect pe cele care sunt listate, sa identificam altele cu valori arhitecturale, artistice, istorice si sa le marcam pe niste harti individuale ale fiecarei figuri (insule de morminte) din Bellu pentru ca turistii sa stie ce pot sa vada.
Pentru aceasta, dat fiind salata ce domneste in liste, evidente, harti, planuri pe aceasta tema, trebuie mers in teren si gasite, fotografiate si marcate pe harta mormintele. Si vreau sa spun ca nu e o treaba tocmai usoara.
Din plimbarea de ieri de aprox 4-5h intr-un perimetru clar delimitat din cadrul cimitirului am descoperit ca Bellu mai are pe langa monumente si personaje. Si aici ma refer la un concept un pic similar cu cel al "Mici Sirene" sculptura simbol a Copenhagai. Adica este vorba despre niste sculpturi uneori in marime naturala care prin povestea lor sau prin maiestria artistului ce le-a realizat prind viata si devin repere printre morminte. Ca vizitator nu se poate sa nu te atasezi de ele sau macar sa te impresioneze.
Cum iti dai seama daca o sculptura devine un personaj? Prima chestie este ca revine obsesiv in pozele, impresiile tuturor care viziteaza si o descopera, indiferent de persoana, indiferent de anotimp. Are ceva special. In jurul lor, adevarate sau nu apar o serie de povesti, legende care contribuie la sporirea fisei personajului. De asemenea vizitatorii revin la acel mormant, monument nu pentru cel decedat, care in unele cazuri a fost dat de mult uitarii, literele furate de pe mormant, ci pentru personaj in sine. Orice agresiune asupra statuii este perceputa de cei care tin la ea ca o agresiune spre o persoana si nu spre un obiect.
Pana in prezent am identificat urmatoarele personaje:
1. Doamna in alb sau Doamna cu umbrela. aka Katalina Boschott
Are in spate o poveste tragica de amor de secol 19. Statuia in sine este in marime naturala, foarte bine realizata de sculptorul italian Romanelli. Impresia este cu atat mai mare cu cat personajul este amplasat la nivelul solului si te poti apropia de el poti sa-l atingi, nu exista niciun piedestal sau imprejmuire care sa te impiedice sa interactionez cu ea. Doamna are si destui fani, se pare pentru ca in permanenta exista flori lasate sau diverse obiecte la picioarele ei. Desi este gandita si realizata la sfarsit de sec 19, prin amplasare monumentul este foarte modern ca concept.
2. Figura indurerata de Frederick Storck.
Este un personaj recurent. Il putem gasi in cel putin 2 ipostaze in cadrul unor monumente diferite. Modelul este vizibil acelasi. Faptul ca un sculptor recicleaza modele si sculpturi funerare nu este o noutate, ce este frapant este calitatea executiei, marimea naturala, si amplasamentul personajului.
3. ingerul in iarba.*
Este o sculptura foarte umana din piatra. Ii lipseste o mana dar nu este o problema. Inscriptia de pe mormant este in rusa ceea ce face identificarea decedatului dificila. Ce impresioneaza la prima vedere este amplasamentul. Ingerul pare coborat direct pe mormant in iarba. Exista un gardulet de imprejmuire dar asta nu inseamna ca nu te poti apropia de ea. Din pozele in care apare pe net, iti da impresia ca este mai mare, in realitate personajul este chiar petite si ,atipic ingerilor, iti ofera o perspectiva descendenta.
4. Fata cu cruce*
Este vorba despre o figura extrem de expresiva de pe monumentul funerar al fam. Assan (cei cu moara din Bucuresti) ce tine o cruce si priveste spre cer. Din ce-mi dau seama este in marime naturala si din bronz. Autorul este tot un italian de la Milano. Cassi Este un momenument impozant prin marime in general. Spre deosebire de personajele anterioare, fata este amplasata la inaltime si aproape inaccesibila. Aceasta impreuna cu pozitia si expresia ei o fac sa devina si mai ireala. Ar putea fii un inger insa nu are aripi.
5. Madona Stolojan
Este un basorelief in bronz aproximativ in marime naturala in stil art Deco. Este unic prin amplasament si stil. Este accesibil de la nivelul omului ceea ce ajuta la perceptia mai buna a detaliilor. Nu putem spune ca te atasezi de ea la fel de intim ca de restul prin stilul lucrarii care este mai putin figurativ si mai mult decorativ si prin formatul de basorelief.
Si lista va continua.
* denumirile sunt date de mine, nu stiu sa existe vreun nume acceptat, universal valabil pentru aceste personaje.
sâmbătă, octombrie 01, 2011
Bellu - take 1
vineri, iulie 29, 2011
26-27 iulie Braila
Un oras cu multi copaci, multi salcami, pe un plan prestabilit construit de mai multe comunitati foarte bogate din sec 19.
Are un fond construit preponderent de sec 19 si inceput de 20 fiind construit in aproximativ 50 de ani cam tot. Nu are interventii pe cladiri brutale de anii 60-70 de unde si intereseul ACUM pentru un program amplu de restaurare urbana. E posibil ca Braila sa reuseasca ce a facut Sibiul, si atunci ar fii singurul oras extracarpatic care face asta.
Poze din Braila
 |
| braila |
Program de Iulie
Luna iulie a fost un cosmar pentru mine. Extrem de incarcata si niciodata pe deplin implinita.
Lucrurile au inceput din iunie ca sa sfarseasca in iulie.
11iunie - lansarea concursului pentru Reabilitarea Palatului Culturii din Blaj
4 iulie - deadline lucrare Bratuleanu despre Hanuri, la care am lucrat cel mai mult dintre cele 3 lucrari pentru masterul de restaurare.
6 iulie - buna mea prietena Laura pleaca in Finlanda dupa ce a stat cam 1 saptamana in Bucuresti.
9 iulie - workshop la Muzeul Benzii Desenate care imi mananca o sambata de tot.
10 iulie - predare lucrare Lascu si Nistor pentru care am lucrat luna iunie si un pic de mai
18 iulie - predare la concursul cu Palatul Culturii din Blaj, lucrez, sambata, duminica si fac noapte alba spre ziua de luni 18 cand trebuie sa fac toate formalitatile de predare.
20 iulie - ziua mea, fac cinste la toata lumea si avand rolul de sarbatorita inseamna ca trebuie sa rezolv niste probleme logistice, cu transportul celor pentru masa pentru 25 persoane si a 4 kg de inghetata (desertul de ziua mea). Apoi drept cadou din partea firmei am primit niste albume de arhitectura pe care le-am dus acasa de abia peste o zi, caci nu aveam cum sa le car de grele ce erau.
22 iulie - vineri, Potlogi si Mogosoaia, vizita in cadrul workshop-ului romano-italian.
23 iulie - sambata Potlogi yet again, releveu fotografic impreuna cu niste colegi care vroiau sa termine totul cat mai repede. (Inteleg ca era cald si ca erau cu totii sictiriti, DAR nu cred ca e o idee buna sa mergi de 7 ori la o locatie pentru ca nu ai pozat ce trebuia din prima. Mai bine stai mai mult si iei toate datele care-ti trebuie. Asa... nu stiu, nu-mi place sa ma simt fugarita, grabita cand chiar nu este cazul.)
24 iulie - duminica, tur cu italienii in Bucuresti, am mers la primul si la ultimul obiectiv, in speta, Observatorul Astronomic de la Parcul Carol si Biserica Stravopoleos. Restul zilei am dormit.
25 iulie - plecarea spre Braila si prima zi de Braila cu conferinte si primul contact cu orasul cu salcami si multa arhitectura eclectica.
26 iulie - vizita monumente Braila, si Maxineni si apoi plecare spre Bucuresti.
27-28 iulie - birou intr-un fel de limbo, cumulat cu o posibila plecare la Blaj pentru decernarea premiilor la concursul cu Palatul Culturii.
29 iulie - prima parte a zilei petrecuta in asteptarea plecarii pentru ca mai apoi sa nu se mai poata pleca spre Blaj si totul sa cada.
dupa acest rezumat eu una vreau un picnic in cismigiu pe iarba, sa desenez si sa ma plimb cu bicicleta. Turul cu conacele s-a suspendat dar vreau sa-l reluam daca se poate descoperind placerea fotografiilor 360grade ce fac acele VR movies. Sunt adorabile, relativ usor de facut la fata locului cu un trepied si foarte de efect daca le prelucrezi bine. De fapt cred ca sunt esentiale intr-un releveu daca se poate. Oricum la noi nu prea se poarta foarte mult, iar unele spatii chiar as beneficia de asa ceva.
miercuri, aprilie 27, 2011
Conace de Ilfov si Prahova - Tur
O propunere de excursie de weekend - poate doua weekend-uri la rand, dupa posibilitati. Obiectivele sunt toate conace ce au apartinut unor mari familii boieresti sau de mica burghezie din Tara Romaneasca. Zona restransa de datoreaza timpului avut la dispozitie. Multe dintre ele sunt acum ruine de aceea vorbim despre o excursie-aventura, nu pentru cei slabi de inima sau cei ce nu sunt dispusi sa-si asume niste riscuri
Lista cu obiectivele mai jos, impreuna o mica descriere si ce info am putut gasi despre el.
1. Castelul Cantacuzino, Busteni, Prahova
Str. Zamora nr. 9, Busteni, Prahova. recent restaurat, se viziteaza. Usor de gasit info despre el, are si site daca nu ma insel
ruina, cunoscut si ca Micul Trianon, arhitectura eclectica, si inspirationala, pentru poze, zic eu. Usor de gasit imagini cu el pe net. Ca amplasare geografica este mai la nord de Buftea.
3. Conacul Lahovary, Balotesti, Ilfov
ruina, dar n-am gasit mare lucru despre el. Doar este mentionat in treacat printre restul intr-un articol, e nelocalizat pe harta.
E posibil sa fie asta si sa fi gresit datele locatiei.
superb restaurat, se viziteaza impreuna cu parcul, fiind acolo si un restaurant si o capela.
5.Palatul Ghica, Caciulati.
DN 101 trece fix pe langa domeniu, e parasit din cate imi aduc aminte
Gresit e cat se poate de vizitabil, apartine Academiei Romane
Str. Orzoaia de Sus nr.2, restaurat, se viziteaza e muzeu de etnografie
str. Bis. Maxineni 10, e ruina si e fix vis a vis de biserica pe harta pe malul lacului Caldarusani. Vezi google earth.
E posibil sa nu fie monument deci sa nu fie pe lista.
9. Conacul Moruzzi, Prahova
Iulia stie la care ma refer, si ar fi chiar fain sa-l vedem. Presupun ca nu e asa de greu de gasit.
Un link pentru situl arheologic in care se gaseste dar nu si pentru conac in sine care e posibil sa NU fie monument istoric.
Pe langa majoritatea trece DN 101 deci practic vom da ocolul limitei Bucurestiului pe la nord prin Ilfov si Prahova.
duminică, aprilie 24, 2011
Le Corbusier_ziua01
Luni 11.04.2011
Am reuşit o vizită la Budapesta pe timpul nopţii, de această dată am ajuns în oraş mai devreme decât în excursia trecută, adică undeva pe la orele 21.00 din noapte. Am luat-o agale pe jos, de la cazare nefiind prea mult de mers pană la Dunăre şi până la obiectivele din centru.
Pe drum m-am întâlnit cu Irina Calotă, asistentă şi doctorandă la Mincu, pe care o ştiu de la catedra de Istorie şi Teorie. În prezent era în Budapesta printr-o bursă de studii pe 4 luni. Ne-a făcut un mic tur de Budapesta şi ne-a invitat la ea acasă, într-o casă cu curte interioară absolut genială, într-un apartament mic şi cochet mobilat de la Ikea dar foarte drăguţ şi localizat central.
sâmbătă, martie 12, 2011
schita de schita de management
O temă pentru managerul-economistul din voi dar şi pentru designer-ul arhitectul din noi.
Avem o locaţie - închiriată, într-o zonă semi-centrală. Dar nu avem acces la vreun vad comercial sau ceva, se ajunge uşor cu mijloacele de transport în comun, cu maşina ceva mai greu pentru că fiind o zonă fostă cu locuinţe actualmente cu multe firmuleţe şi băruleţe-restaurante nu prea ai unde să parchezi. Este vorba despre o casă modestă P sau P+1 dintre care nu avem închiriat decât parterul şi partea din faţă adică fix 2 camere şi un grup sanitar meschin cu un pic de depozitare. Casa nu e cine ştie ce ca arhitectură, are şi un pic de curte laterală şi vreo 1m de grădină de faţadă.
Avem utilizatorul acestui spaţiu (îl vom numi beneficiar) ce îl închiriază în speranţa de a-şi relansa afacerea cu BD-manga online care e cam pe tuşă. Vrea de fapt o librărie dar...şi ceva mai mult. Pentru că nu are prea mulţi bani de investit în amenajarea şi în închirierea spaţiului se gândeşte la nişte parteneriate profitabile. Spre exemplu se mai asociază cu un importator de figurine, şi el vânzător de marfă online ca şi beneficiarul. Peste astea mai cunoaşte două fete harnice, active şi care fac nişte gustări tradiţionale japoneze geniale care aveau un vis de ceva vreme - să deschidă un maid cafe (LOL!). Le place să facă şi cosplay pe deasupra iar prietenii lor au şi ei nişte finanţe şi legături ale lor personale (de fapt pe fete le vroia pe post de maids, deşi, cum am zis chiar găteau bine, şi ţinta erau de fapt buzunarele şi relaţiile prietenilor lor.)
Cu spaţiul nu stau prea bine, doar două camere - dar ei speră să se descurce cu un pic de Ikea (la mobilier), un pic de design chic de artist autohton, aşa mai neconformist şi de identitate şi nişte decoraţii lucrări de vânzare ale unor artişti autohtoni.
Pentru arhitecţi un mic summary:
+ casă, zonă semicentrală, P+curtea disponibile de amenajat,utili, închiriat
+ o librărie de dimensiuni mici, ce trăieşte dintr-o nişă BD-manga. Pentru că acest gen de produse au tendinţa de a se perima repede în timp, librăria are şi o secţiune second hand unde primeşte orice fel de album şi negociază preţul de cumpărare, facilitând astfel circuitul carţilor printre cititori.
+ nişte fani cu figurinele lor, loc de display unde să stea să bălească, observe toate detaliile pe viu înainte de a le cumpăra.
+ nişte tipe bine, cu nişte prieteni avuţi care ţin un mic bar-cafe. Adică exact atmosfera în care să stai să citeşti o carte, să te întâlneşti cu prietenii, să oftezi după figurinele prea scumpe, să ai nişte meet-uri, weekly, monthly parties.
+ nişte lucrări serioase expuse ca decoraţiuni pe pereţi ce pot fii cumpărate la cerere
+ vara se poate folosii cu succes curtea pe post de loc de extindere cafe-bar sau târguri, mini events.
+ ocazional se pot ţine mini convenţii-târguri-evenimente cu public, publicitate, etc.
Se cere date fiind toate de mai sus 60% ipotetice dar plauzibile:
+ poate fii un model de business la nivel mic. Adică se poate susţine din costuri-încasări acest conglomerat de funcţiuni la noi, acum, pe nişa de care vorbeam? Asta presupune că şi cei care lucrează acolo (maids, librar, casier, barman) asta fac for a living.
+ cum ar trebui gestionate încasările? Adică ce-i for free, ce-i cu plată şi unde ar putea să se pună nişte adaosuri mai mari fără a se simţii vreo diferenţă dpv. al clientului
+ e fezabil aşa ceva ca business sau e doar bullshit, scos de mine la această ora din noapte. Am nevoie de un cap de manager, economist pentru asta.
iar pentru arhitect, evident: amenajarea multifuncţională a spaţiilor dar luând în considerare particularităţile nişei de care vorbim. (N-am planuri but think Cafe Lente)
Ideea e IPOTETICĂ, vreau doar să verific altceva besides the point here. Şi care este - plauzabilitatea unui scenariu şi puterea de convingere a argumentaţiei. Cum spuneam - exemplul de mai sus e doar un exerciţiu, alta este tema de fapt.
vineri, martie 11, 2011
scenarii de utilizare a spaţiului
Un client are o casă. Care se întâmplă să dateze de prin anii 20. Clientul nu poate să o utilizeze cum trebuie (sau aşa îşi închipuie) din cauza distribuţiei spaţiale. Clientul nu poate să beneficieze nici de terenul pe care este construită casa pentru că imobilul (casă+teren) este localizat într-o zonă protejată ceea ce limitează construibilul DAR mai ales, în acest caz special în parte, se traduce prin nedemolabilitatea construcţiei existente. Deci casa pe care o are este bun avută şi... cam atât.
Care este soluţia de valorificare? Restaurarea imobilului (repet casa nu este monument istoric ci doar în zonă protejată)? Clientul nu ar băga banii într-o casă de început de secol ce nu-i satisface nevoile actuale şi nu-i asigură metrii pătraţi construiţi pe care l-ar lăsa să poată construi certificatul de urbanism DACĂ terenul ar fi gol. O lasă să cadă de la sine în ruină şi apoi îi înscenează un incendiu distrugător şi dubios, doar să scape de clădire pe căi "naturale"? Problema e, că săraca casă se ţine bine pentru anii pe care îi are şi nici zona nu-i suficient de dubioasă pentru a facilita scenariul. Varianta trei ar fii să încerce totuşi o extindere la ea care să-i completeze metrii pătraţi necesari şi mai ales să-i rezolve funcţional casa veche şi cea nouă. Aici intervine mâna abilă a arhitectului. Ce, cum,cât şi de ce se elimină din casa veche pentru ca extinderea să fie funcţional şi spaţial posibilă dar şi să nu aruncăm bugetul beneficiarului în aer.
Ce, cum, cât şi de ce se păstrează pentru ca imobilul să trăiască din nou într-un alt secol.
Partea cea mai distractivă la aceste proiecte, pe construcţii existente, este reprezentată de limitările pe care le ai şi de înţelegerea lor ca oportunităţi şi nu ca deficienţe ale spaţiului. Şi mai ales de găsire a funcţiunii potrivite pentru anumite încăperi. La o primă privire spaţiile par mari, generoase, create într-o epocă în care oamenii nu gustaseră camerele blocurilor comuniste de 3x4. Dar în realitate sunt doar bine proporţionate. Nu-s mari pentru că dacă încerci a le împărţii obţii spaţii meschine şi coridoare îngrozitor de mici. Scara , ce aparent ocupă un loc mult prea mare pentru ceea ce face (leagă parterul de etaj, doar) nu ar putea fii proiectată după normele actuale (balansată, trepte prea abrupte, etc), de fapt ea, deşi are un oarecare aer de monumentalitate este extrem de economică, funcţionalistă. Am studiat vreo 2 zile poziţii, forme de scări pentru acel spaţiu pentru ca, în eventualitatea unei demolării parţiale să se obţină mai mult spaţiu util. Greşit. Reveneam, recurent la schema funcţională de bază a casei, aşa cum fusese ea creată. Asta deşi aveam în ecuaţie şi extinderea. Până şi zona budelor era aceeşi în varianta mea cu cea a proiectului de bază. Asta e important pentru că ne dovedeşte nouă, că uneori rezolvările predecesorilor noştrii erau cu mult mai bune decât ale noastre. Asta poate pentru că aveau de respectat şi mai puţine normative în construcţii decât noi.
Când mi s-a propus spre studiu o variantă de "gutting out" ce presupune lăsarea faţadelor şi remodelarea la interior totală, mi-am pus câteva întrebări: Îşi permite clientul aşa ceva? structură nouă, planşee, stâlpi încastraţi plus o expertiză tehnică serioasă care să nu-i demoleze casa în procesul de construcţie? Obţine ceva semnificativ prin dărâmarea celor 3-4 pereţi interiori (extrem de probabil după grosimea lor şi portanţi) şi un open space pe care-l va recompartimenta extrem de probabil la fel dar în gips carton? Asigură o asemenea soluţie conectivitatea pe toate nivelurile a casei? (din demisol până-n mansardă) Cu greu dar se poate. Dar apoi după ce am văzut că de fapt compartimentam după zidurile vechi şi că diferenţele de suprafaţă utilă erau de maxim 1mp la 20mp utili anteriori, am renunţat. Soluţia nu era fezabilă economic. De fapt casa veche nu are nici o problemă în modul în care a fost ea conformată, ca locuinţă. Ar putea extrem de bine să funcţioneze pe aceeaşi schemă acum ca şi în anii 20. Problema este beneficiarul care nu ştie cum să o folosească. Nu înţelege la ce i-ar putea trebui un hol de 20mp din care ia, pe dreapta şi stânga nişte camere de vreo 20-25mp fiecare, o scară ce-i mânâncă cam 10% din cei 20mp ai holului, un windvang ce-i ocupă iară prea mult şi o intrare mult prea discretă pentru câtă "destrăbălare" de suprafeţe utile pierdute e pe interior. Casa nu are sens pentru el aşa cum este. De aia vrea să o dărâme sau să-i facă ceva să o funcţionalizeze cumva.
Personal consider că beneficiarului i-ar trebuii prezentate nişte scenarii de utilizare a spaţiului adaptate cerinţelor moderne şi mai ales ale sale, şi nicidecum nişte planurui pe care să fie marcate zonele demolabile din casa aia. Pentru că viaţa mai departe a unei construcţii stă în adaptabilitatea ei la noi funcţiuni, iar casa asta, e suficient de flexibilă aşa cum este conformată încât să-i ofere diverse scenarii. Totul este ca beneficiarul să accepte anumite compromisuri şi să înţeleagă cum poate să valorifice la maximum, cu o investiţie minimă ceea ce are.
De asemenea un element interesant la această casă care l-am observat fiind întrebată dacă ar fii vreun element din arhitectura existentului care l-am putea prelua în extindere, cum ar fii golurile, este că, în afară de o loggie la parter, TOATE golurile casei sunt diferite, unicat, iar casa este foarte volumetrică, având foişor, loggie, terase şi acoperiş cu pante abrupte. Nu ai ce să preiei de aici. Compoziţia este închisă. Să faci o extindere la aşa ceva e destul de complicat.
Scenariile de utilizare a spaţiului sunt o piesă greu de definit. Nu-s scrise (sau poate da, dacă sunt în sine o poveste), dar sigur nu-s desenate - nu ai ce să desenezi la un scenariu. Ce e mai interesat este că aceste scenarii gândite oricum de arhitecţi în fazele incipiente ale proiectelor noi, ce se învaţă din şcoală, experienţele proaste ale altora, vechi cutune, se transmit mai ales pe cale orală, pot avea nişte complexităţi nebănuite (economice, sociale) dar, pot foarte bine să fie greşite, valide parţial în timp sau aparent ilogice. Ele mai ţin şi de obişnuinţa oamenilor, de un anumit pattern de utilizare deja setat, de creativitatea celor ce le folosesc. (De ce balcoanele blocurilor au ajuns spaţii de depozitare? Ăla este sigur un scenariu de utilizare pentru un spaţiu neprevăzut de proiectantul iniţial.)
Pentru spaţii deja existente gândite cu o anumită funcţiune acum perimată, scenariile de utilizare a spaţiului trebuie să fie creative, să speculeze particularităţile existentului (o cameră cu două accese, unul fiind pe o terasă ce dă în curte poate la o adică, să funcţioneze independent de restul casei.) fără însă a intervenii brutal dacă nu este imperios necesar.
sâmbătă, februarie 26, 2011
Bellu - muzeu de artă şi arhitectură
Sunt puţin în ceaţă la acest capitol pentru că nu ştiu exact ce trebuie să fac. Nu este un proiect de şcoală unde tema este deja dată şi ai un deadline clar, este un proiect de birou, pe bune, adică. Dacă se va face sau nu iară nu ştiu. Mă enervează un pic faptul că nu am o temă clară şi nu ştiu ce urmăresc de fapt. Dar se trecem un pic în revistă ce ştiu.
Trebuie să realizez un studiu istoric pentru posibila finanţare a unor intervenţii de punere în valoare a monumentelor de artă funerară din cimitirul Bellu. Monumentele respective, împreună cu tot ansamblul sunt trecute în lista monumentelor istorice. Pentru aceasta în prezent caut documentaţii, documentaţii care să nu se rezume exclusiv la nişte albume de poze însoţite mai mult şi mai puţin de ceva text. Documentaţii solide organizate şi la obiect. Vreau să ştii dacă cineva, vreun arhitect sau istoric de artă în speţă şi-a pus problema inventarierii, analizei şi sortării informaţiei în domeniul arhitecturii funerare?
Ştiu că pare o glumă dar în secolele trecute oamenii îşi puneau mult mai serios problema vieţii de apoi dar mai ales a design-ului casei pentru viaţa de apoi, în speţă a capelei, cavoului, mormântului, mausoleului, criptei, etc.
Azi am fost în Bellu pentru prima dată. Deşi locuiesc în Bucureşti şi am tot auzit de el nu am dat niciodată pe acolo. Era frig şi ningea frumos cu fulgi mari. Nu bătea vântul şi era linişte, foarte linişte la primele ceasuri ale dimineţii. Mai erau câţiva oameni pe acolo dar nu era aglomerat. Zăpada acoperea cam toate mormintele şi era destul de greu să te mişti printe ele. Scopul vizitei au fost nişte poze, la nişte morminte precise. Aveam nevoie de ele până luni pentru o prezentare. Poate faptul că eram acolo on business sau faptul că aveam o hartă a cimitirului în mână pe care erau marcate figurile cu pixul, şi pentru că m-am dus ţintă la ce căutam a contribuit la un sentiment de deja vu. Nu eram într-un cimitir ci într-un parc, un parc populat cu obiecte. Iar acestea veneau în tot felul de forme, mici, mari, înalte mai puţin înalte, de marmură de piatră, năpădite de iederă, roase de vreme, cu statui, fără statui, cu statui mutilate, unele aveau nume altele nu... În fine căutam ceva anume, altfel cu siguranţă m-aş fi pierdut printe morminte.
A face poze în Bellu e riscant. Nu prea înţeleg eu de ce, fiind un cimitir. Versiunea oficială este cea a încălcării intimităţii... decedatului?! Înţeleg să nu fac poze la oameni pe stradă fară acordul lor dar la morţi?! Oricum, crezul meu de fotograf nescris este că cel din spatele camerei alege la ce se uită într-un cadru. Dacă vede arhitectura sau mulţimea. Privitorul poate doar să aleagă, sau să ghicească la ce se uita fotograful. Şi da să faci poze în Bellu seamănă un pic cu a fii paparazzi. Urăsc sentimentul ăla când înainte de apăsa pe declanşator trebuie să vezi dacă nu eşti văzut făcând poza. Distruge totul, eşti sub cronometru, trebuie să fi rapid, precis dar mai ales natural şi să nu dai de bănuit. De data asta am scăpat de discuţia explicativă cu paznicii.
Şi stau şi îmi imaginez într-o zi, Bellu străbătut de turişti, ce urmează un ghid, explicându-le ce şi cum stau lucrurile cu oamenii defuncţii şi cu mormintele lor. Sunt sigură că morţii vor fii fericiţi să fie băgaţi în seamă după atâta amar de vreme. Unele morminte chiar arată cum n-ar mai fii dat nimeni pe la ele de cel puţin un sfert de veac.
Dar să redevenim realişti pentru un moment. Bellu trebuie să vândă o imagine, iar această imagine trebuie construită, nu ştiu cum va arăta sau dacă viziunea mea asupra ei corespunde cu viziunea administraţiei cimitirelor dar... poate cine ştie...
Mai multe despre monumentele funerare într-un alt episod.
duminică, ianuarie 30, 2011
în van
Postezi dar nimeni nu-ţi răspunde/citeşte posturile.
Vrei să organizezi ceva interesant dar te loveşti din toate colţurile de o apatie îngrozitoare, de ignoranţă, de nepăsare.
Îi vezi pe toţi că se plâng de X şi de Y dar nimeni nu vrea să facă nimic pentru a remedia o situaţie, toţi aşteaptă să se facă.
Ai senzaţia ca vorbeşti cu pereţii pentru că oricum nimeni nu te ascultă/nu este interesat de ceea ce scrii sau spui.
Poate sunt puţin drama queen here şi am nevoie de puţin mai multă atenţie, poate asta este parte din procesul de maturizare de a-ţi găsi un loc în viaţă, nu ştiu dacă e aşa sau nu. Oricum e un sentiment de gol interior naşpa.
Pentru că dacă deschizi televizorul vezi aceleaşi porcării de talk-show-uri puse pe reply care arată sfărşitul lumii (cel puţin al României) via diverse cataclisme, cea mai naşpa după unii fiind o nouă revoluţie (personal votez pentru un cutremur devastator dar, mă rog fiecare cu ale lor.) după alţii, mai în vârstă o mare foamete urmată de o ciumă, epidemie de ceva.
Pentru că ziarele scriu numai articole de căcat cu tineri de-o seamă cu mine care pleacă din ţară pentru că aici nu au nici un viitor. (Şi stau şi mă întreb câţi dintre cei care pleacă ŞTIU ce viitor vor să aibă, unii pleacă din dezgust alţii din inerţie şi chiar nu m-ar mira ca unii să plece pentru că...e cool.) Ceea ce-i aşteaptă dincolo este un necunoscut, un risc pe care mulţi şi-l asumă pentru că acolo e GENERAL valoric mai bine.
Pentru că după ce termini şcoală şi te angajezi nu-ţi mai rămâne nimic... prieteni, dacă ai noroc şi nu ţi-au plecat şi nu au sărit cu toţii în căruţa melodramatică a generaţiei de criză, îi vezi din an în paşti, aşa când îşi mai aduc aminte de tine şi tu de ei, pe fugă, la o cafea, la un ceai,... hobby-urile, rămâne din ce în ce mai puţin timp pentru ele iar entuziasmul este rapid înlocuit de lene şi oboseală. Preferi să dormi şi să vezi un film bun (teoretic bun dar de cele mai multe ori groaznic de prost) decât să ieşi să te plimbi sau să desenezi ceva.
Dacă din punct de vedere al vieţii sociale sunt varză pentru că lucrez 10 ore pe zi, pe un salariu decent dar relativ mic. Dacă încet încet din diverse motive - unul principal pentru că NOBODY GIVES A FUCK - risc să mă las de BD. Dacă cu prietenii care mi-au mai rămas din facultate mă văd o dată la 3 luni. Dacă ceea ce fac la job începe să mă bântuie şi în orele de peste program de L-V. Ce să fac?
Şi în această tiradă nu am adus în discuţie problema unui prieten, unei relaţii. Măcar eu nu am părinţi care mă vor măritată şi cu copii până la 30 de ani. Dar stau şi mă gândesc şi eu, aşa probabilistic şi logic. Dacă viaţă socială n-am, clubbing, cerc de prieteni stabil cu care mă văd să zicem săptămânal n-am cum pana mea să am şansa să întâlnesc pe cineva, un posibil partener? Unde? La job? La cursurile de master? Va fii interesant de văzut.
Să zicem că situaţia nu e tragică, să zicem că este perioada de criză şi lipsa acută a soarelui din peisaj (iarna întotdeauna mă ia cu depresii mai mici sau mai mari). Sunt sănătoasă, slavă domnului şi am un job. Şi deci, care e problema în definitiv? Că am ajuns să nu mai simt pasiunea aia creatoare, nevoia imperativă de a face un desen, o ilustraţie, un partiu de casă, o arhitectură, un detaliu. Şi n-am mai râs de foarte multă vreme. (Presupun că toate comediile bune nu-s de găsit.)
Ce vreau, ce m-ar face extra bucuroasă acum? Să-mi iasă toate proiectele brici, să fiu apreciată de anumite persoane (de nişte persoane) pentru poveştile pe care le spun prin imagini. Un simplu comentariu apreciativ e de ajuns, dacă e critică e şi un punct în plus pentru osteneala de a scrie ceva coerent. Să găsesc din nou acea bucurie de a face ceva de plăcere.
Mă obsedează întrebarea când un hobby nu mai este hobby şi devine îndatorire, treabă de făcut? Dacă este când nu-ţi mai face plăcere să-l faci atunci cred că ar fi timpul să mă las de BD şi de arhitectură altogether. Pentru că ACUM nici una nici alta nu-mi mai fac plăcere să le fac. Şi totuşi asta ştiu şi la asta-s bună, după cum s-a dovedit. Ce altceva să fac în viaţa asta decât să creez pentru a lăsa ceva în urma mea generaţiilor viitoare?
miercuri, ianuarie 19, 2011
Ce vreau să fac
Poate e vremea, poate e lipsa unui ţel, cert este că de vreo 2 săptămâni ceva mă nemulţumeşte profund. Nu pot să zic ce însă sunt câteva semne grave ale frustrării, plafonării.
+ de ceva vreme am un subiect de vis recurent şi în care se face că sunt în liceu şi că fie întârzii la orele de dimineaţă, fie că am teze?! E neobişnuit pentru că eu nu visez despre perioade trecute ale existenţei mele aşa dintr-o dată de pomană. Nu am găsit o explicaţie plauzibilă pentru asta.
+ cursurile de master deşi tratează probleme interesante la un al nivel, unele - a se citi cele ale Dnei. Brătuleanu - sunt reloaded din anul4 la greu. Sentimentul de deja vu contribuie substanţial la monotonizarea existenţială.
+ faptul că nu prea am mai ieşit/m-am văzut cu lumea, mă face să mă simt scoasă din context într-un fel de replay: L-V îngrozitor. Tot legat de acest subiect mă deranjează o anumită persoană care pe cât de ataşată/interesată s-a arătat în facultate de relaţia de colegialitate (ne putem cunoaşte de 6 ani de zile dar totuşi prietenie e cam mult spus.) pe atât de repede a şi dispărut. (5/15 apeluri erau ale ei în medie pe lună cu un fel de peak pe perioada sesiunii) Nu voi da nume doar că, şi eu sunt o persoană care pierd legăturile şi ştiu că nu e bine pe termen lung. Nu ştiu dacă merită sau nu să insist în acest caz, poate nu este nici persoana nici momentul.
+ faptul că am ajuns să fac ceva care pe termen lung simt că o să mă frustreze şi mai mult prin natura muncii: detaliere de arhitectură şi dosărăleală (alcătuirea de dosare pentru autorizaţiile de construire). THIS IS NOT FUN!!! Şi mă întreb zilnic. Asta vreau să fac? Pentru asta am învăţat 6 ani de zile? Ca să mă fute X şi Y la cap că mai vrea şi nu ştiu ce completare la dosar sau că nu reiese nu ştiu ce căcat din planşele sau că nu sunt conforme cu whatever normativ? E un război al birocraţiei şi se pare că am primit un bilet pentru un loc de seamă la el. E trist să fi bun la ceva de genul ăsta. Pentru că se pare că au descoperit că : sunt organizată (nu pierd hârtii importante, pot să fac management de proiect cu un proiect pe care n-am lucrat), că respect deadline-urile cu sfinţenie, că sunt foarte rapidă în autocad ( asta pentru că nu iau pauză de ţigară din 10 în 10 minute) şi mai ales că la partea de detaliere gândesc detaliile ca să iasă aşa cum trebuie (partea proastă e că beneficiarii nu vor detalii de genul ăla.) De fapt ce valorifică aceşti oameni de la mine este înclinaţia obsesiv-complusivă a mea - tradusă graţios prin tenacitate.
+ faptul că chiar dacă aş vrea să învăţ chestii noi, sau să fac în cadrul biroului ceva la care nu sunt la un aşa nivel avansat nu sunt lăsată să demonstrez că pot. Nu ştiu dacă să plâng sau nu încă pentru această specializare pe partea tehnică sau nu. Însă ştiu sigur că cineva din interiorul meu nu este mulţumit.
+ apoi mai este şi chestia cu BD-ul. De fiecare dată când se apropie o criză existenţială mă întreb dacă nu îmi pierd timpul cu aşa un hobby. E trist dar cât self-support să ai să ţii aprinsă flacăra pasiunii vie?! Orice mic gest de apreciere contează - cum a fost acum nu demult comicspotlight on smackjeeves. Dar în majoritatea timpului ignorarea ucide pas cu pas, bucăţică cu bucăţică totul. Dacă în trecut îmi făcea plăcere să deschid discuţia despre Colecţionarul de Basme între colegi şi prieteni acum mă feresc, mi se pare că deja chestia e fumată şi oricum nimănui nu-i mai pasă de the inside story. Se mai găseşte câte unul care să întrebe ocazional dacă mai desenez BD şi cum o mai duc la acest capitol, dar simt că în urma răspunsului meu cu - da, încă mai desenez planşe sau merge ca de obicei, îl poţi găsi pe, şi îi dau adresa - urmează o notă mentală, wow, încă mai face aia! Nu neaparat admirativ cât constatativ sau reproşându-mi că nu merg mai departe cu viaţa în altă direcţie, una nouă.
Faza cu dacă ţi îţi face plăcere atunci e un hobby adevărat şi nu ar trebui să renunţi, nu ţine. Mai devreme sau mai târziu ignorată de restul vei renunţa de una singură. Este o problemă de timp şi limita răbdarii proprii. Când devine un hobby o altă treabă care o faci din inerţie? Promit că voi afla curând răspunsul la această întrebare.
+ mi-am pus întrebarea dacă cumva aş rezista la un program de fulltime job+professional 1 volume 180 pag/year BD comic artist. Nu cred că vreau răspunsul la acestă întrebare. Sau poate că este DA dar eu încă nu-l ştiu.