în van

Postezi dar nimeni nu-ţi răspunde/citeşte posturile.
Vrei să organizezi ceva interesant dar te loveşti din toate colţurile de o apatie îngrozitoare, de ignoranţă, de nepăsare.
Îi vezi pe toţi că se plâng de X şi de Y dar nimeni nu vrea să facă nimic pentru a remedia o situaţie, toţi aşteaptă să se facă.
Ai senzaţia ca vorbeşti cu pereţii pentru că oricum nimeni nu te ascultă/nu este interesat de ceea ce scrii sau spui.

Poate sunt puţin drama queen here şi am nevoie de puţin mai multă atenţie, poate asta este parte din procesul de maturizare de a-ţi găsi un loc în viaţă, nu ştiu dacă e aşa sau nu. Oricum e un sentiment de gol interior naşpa.

Pentru că dacă deschizi televizorul vezi aceleaşi porcării de talk-show-uri puse pe reply care arată sfărşitul lumii (cel puţin al României) via diverse cataclisme, cea mai naşpa după unii fiind o nouă revoluţie (personal votez pentru un cutremur devastator dar, mă rog fiecare cu ale lor.) după alţii, mai în vârstă o mare foamete urmată de o ciumă, epidemie de ceva.

Pentru că ziarele scriu numai articole de căcat cu tineri de-o seamă cu mine care pleacă din ţară pentru că aici nu au nici un viitor. (Şi stau şi mă întreb câţi dintre cei care pleacă ŞTIU ce viitor vor să aibă, unii pleacă din dezgust alţii din inerţie şi chiar nu m-ar mira ca unii să plece pentru că...e cool.) Ceea ce-i aşteaptă dincolo este un necunoscut, un risc pe care mulţi şi-l asumă pentru că acolo e GENERAL valoric mai bine.

Pentru că după ce termini şcoală şi te angajezi nu-ţi mai rămâne nimic... prieteni, dacă ai noroc şi nu ţi-au plecat şi nu au sărit cu toţii în căruţa melodramatică a generaţiei de criză, îi vezi din an în paşti, aşa când îşi mai aduc aminte de tine şi tu de ei, pe fugă, la o cafea, la un ceai,... hobby-urile, rămâne din ce în ce mai puţin timp pentru ele iar entuziasmul este rapid înlocuit de lene şi oboseală. Preferi să dormi şi să vezi un film bun (teoretic bun dar de cele mai multe ori groaznic de prost) decât să ieşi să te plimbi sau să desenezi ceva.

Dacă din punct de vedere al vieţii sociale sunt varză pentru că lucrez 10 ore pe zi, pe un salariu decent dar relativ mic. Dacă încet încet din diverse motive - unul principal pentru că NOBODY GIVES A FUCK - risc să mă las de BD. Dacă cu prietenii care mi-au mai rămas din facultate mă văd o dată la 3 luni. Dacă ceea ce fac la job începe să mă bântuie şi în orele de peste program de L-V. Ce să fac?

Şi în această tiradă nu am adus în discuţie problema unui prieten, unei relaţii. Măcar eu nu am părinţi care mă vor măritată şi cu copii până la 30 de ani. Dar stau şi mă gândesc şi eu, aşa probabilistic şi logic. Dacă viaţă socială n-am, clubbing, cerc de prieteni stabil cu care mă văd să zicem săptămânal n-am cum pana mea să am şansa să întâlnesc pe cineva, un posibil partener? Unde? La job? La cursurile de master? Va fii interesant de văzut.

Să zicem că situaţia nu e tragică, să zicem că este perioada de criză şi lipsa acută a soarelui din peisaj (iarna întotdeauna mă ia cu depresii mai mici sau mai mari). Sunt sănătoasă, slavă domnului şi am un job. Şi deci, care e problema în definitiv? Că am ajuns să nu mai simt pasiunea aia creatoare, nevoia imperativă de a face un desen, o ilustraţie, un partiu de casă, o arhitectură, un detaliu. Şi n-am mai râs de foarte multă vreme. (Presupun că toate comediile bune nu-s de găsit.)

Ce vreau, ce m-ar face extra bucuroasă acum? Să-mi iasă toate proiectele brici, să fiu apreciată de anumite persoane (de nişte persoane) pentru poveştile pe care le spun prin imagini. Un simplu comentariu apreciativ e de ajuns, dacă e critică e şi un punct în plus pentru osteneala de a scrie ceva coerent. Să găsesc din nou acea bucurie de a face ceva de plăcere.

Mă obsedează întrebarea când un hobby nu mai este hobby şi devine îndatorire, treabă de făcut? Dacă este când nu-ţi mai face plăcere să-l faci atunci cred că ar fi timpul să mă las de BD şi de arhitectură altogether. Pentru că ACUM nici una nici alta nu-mi mai fac plăcere să le fac. Şi totuşi asta ştiu şi la asta-s bună, după cum s-a dovedit. Ce altceva să fac în viaţa asta decât să creez pentru a lăsa ceva în urma mea generaţiilor viitoare?