Bellu - muzeu de artă şi arhitectură

Sunt puţin în ceaţă la acest capitol pentru că nu ştiu exact ce trebuie să fac. Nu este un proiect de şcoală unde tema este deja dată şi ai un deadline clar, este un proiect de birou, pe bune, adică. Dacă se va face sau nu iară nu ştiu. Mă enervează un pic faptul că nu am o temă clară şi nu ştiu ce urmăresc de fapt. Dar se trecem un pic în revistă ce ştiu.

Trebuie să realizez un studiu istoric pentru posibila finanţare a unor intervenţii de punere în valoare a monumentelor de artă funerară din cimitirul Bellu. Monumentele respective, împreună cu tot ansamblul sunt trecute în lista monumentelor istorice. Pentru aceasta în prezent caut documentaţii, documentaţii care să nu se rezume exclusiv la nişte albume de poze însoţite mai mult şi mai puţin de ceva text. Documentaţii solide organizate şi la obiect. Vreau să ştii dacă cineva, vreun arhitect sau istoric de artă în speţă şi-a pus problema inventarierii, analizei şi sortării informaţiei în domeniul arhitecturii funerare?

Ştiu că pare o glumă dar în secolele trecute oamenii îşi puneau mult mai serios problema vieţii de apoi dar mai ales a design-ului casei pentru viaţa de apoi, în speţă a capelei, cavoului, mormântului, mausoleului, criptei, etc.

Azi am fost în Bellu pentru prima dată. Deşi locuiesc în Bucureşti şi am tot auzit de el nu am dat niciodată pe acolo. Era frig şi ningea frumos cu fulgi mari. Nu bătea vântul şi era linişte, foarte linişte la primele ceasuri ale dimineţii. Mai erau câţiva oameni pe acolo dar nu era aglomerat. Zăpada acoperea cam toate mormintele şi era destul de greu să te mişti printe ele. Scopul vizitei au fost nişte poze, la nişte morminte precise. Aveam nevoie de ele până luni pentru o prezentare. Poate faptul că eram acolo on business sau faptul că aveam o hartă a cimitirului în mână pe care erau marcate figurile cu pixul, şi pentru că m-am dus ţintă la ce căutam a contribuit la un sentiment de deja vu. Nu eram într-un cimitir ci într-un parc, un parc populat cu obiecte. Iar acestea veneau în tot felul de forme, mici, mari, înalte mai puţin înalte, de marmură de piatră, năpădite de iederă, roase de vreme, cu statui, fără statui, cu statui mutilate, unele aveau nume altele nu... În fine căutam ceva anume, altfel cu siguranţă m-aş fi pierdut printe morminte.

A face poze în Bellu e riscant. Nu prea înţeleg eu de ce, fiind un cimitir. Versiunea oficială este cea a încălcării intimităţii... decedatului?! Înţeleg să nu fac poze la oameni pe stradă fară acordul lor dar la morţi?! Oricum, crezul meu de fotograf nescris este că cel din spatele camerei alege la ce se uită într-un cadru. Dacă vede arhitectura sau mulţimea. Privitorul poate doar să aleagă, sau să ghicească la ce se uita fotograful. Şi da să faci poze în Bellu seamănă un pic cu a fii paparazzi. Urăsc sentimentul ăla când înainte de apăsa pe declanşator trebuie să vezi dacă nu eşti văzut făcând poza. Distruge totul, eşti sub cronometru, trebuie să fi rapid, precis dar mai ales natural şi să nu dai de bănuit. De data asta am scăpat de discuţia explicativă cu paznicii.

Şi stau şi îmi imaginez într-o zi, Bellu străbătut de turişti, ce urmează un ghid, explicându-le ce şi cum stau lucrurile cu oamenii defuncţii şi cu mormintele lor. Sunt sigură că morţii vor fii fericiţi să fie băgaţi în seamă după atâta amar de vreme. Unele morminte chiar arată cum n-ar mai fii dat nimeni pe la ele de cel puţin un sfert de veac.

Dar să redevenim realişti pentru un moment. Bellu trebuie să vândă o imagine, iar această imagine trebuie construită, nu ştiu cum va arăta sau dacă viziunea mea asupra ei corespunde cu viziunea administraţiei cimitirelor dar... poate cine ştie...

Mai multe despre monumentele funerare într-un alt episod.