Azi in Herastrau

Zilele trecute m-am înnoit cu o bicicleta superbă pe care din nefericire nu am avut ocazia să o cinstesc cum se cuvine, adică să o scot la o plimbare decât deabia azi.

Sister a reuşit să înveţe să meargă pe bicicletă vara asta, bătută la cap de mine dar trebuie să menţionez că nu am avut prea mare implicare în reuşita ei - decât că am urcat şi coborât Pegasul un etaj vreo 3 zile la rând.

Deci am plecat pe la orele 9.30, am luat-o relaxat pe străduţe prin spatele primăriei Banu Manta, care mai nou de câteva luni bune decând a ars acoperişul arată aşa.


Am tăiat-o pe Str. Câmpeanu şi am ieşit apoi la Piaţa 1Mai. De acolo pe Ion Mincu pe lângă fostul meu liceu până la pistele de pe Kisseleff şi Aviatorilor ce duc la Parcul Herăstrău. In mod normal ne oprim să dăm nişte ture pe Aleea Parterului Central dinspre Charles de Gaulle dar azi am zis să mai schimbăm ruta şi am luat-o în sus pe Aviatorilor - proaspăt asfaltat, un coşmar de trotuar, negru cu zgură din aia de la asfaltare care mi se lua pe roţi şi producea sunete bizare în aparătoare, nu mai zic cum se frâna pe porţiunea aia. Mai bine nu frânai căci oricum alunecai.

In fine am ajuns în zona Roţii Mari din Herăstrău unde dacă nu vii pe bicicletă drumul durează o eternitate. Am dat câteva ocoluri, am refamiliarizat-o pe Sister cu locurile pe unde ne-am făcut veacul o perioadă în copilărie când încă mai aveam o maşină. I-am înjurat pe părinţii iresponsabili care-şi lasă odraslele libere să zburde inocent printre biciclişti (eu conduc responsabil dar Sister nu prea le are cu frâna încă, şi se pare mulţi alţii ce-şi închiriază biciclete din parc). Apoi am regăsit aleea unde am învăţat eu să merg pe Pegasul mic. Apoi pentru că vremea era cam circumspectă şi ne aşteptam la ceva ploaie am întins-o spre casă.

Pe la orele 12.00-12.30 eram înnapoi, şi eu urcasem bicicletele în apartament. Operaţie complicată cu care încep să mă obişnuiesc. Pegasul deşi e mic are vreo 17kg lejer iar Jantarul (cea nouă) după specificaţiile producătorului polonez doar 16,5kg.

Pegas bleu de 20 de ani şi Cross Jantar negru. Piatra din coşul meu este un memento al Bd. Aviatorilor care este în prezent depavat de tradiţionala piatra cubică. Am cărăt-o tot drumul în coşul din faţă impreună cu camera iar la final am folosit-o pe post de opritor de uşă la bloc. In prezent locuieşte la mine in apartament şi va fi folosită ca un mare presspapier. Merită, e de pe vremea lui Carol I iar cretinii noştrii edili le scot şi probabil, după unele zvonuri le vând în Italia sau Europa de Vest în general pentru repavarea centrelor istorice.

Lacul

Read More......

Spatiul public bucurestean (1)

In şcoală proiectele de anii 4-5 neaparat trebuiau să se lege de spaţiul public şi cum sărmanul Bucureşti nu are spaţii publice bine configurate. La cursuri se studiau cu râvnă cazurile Pieţei Revoluţiei (aka a Palatului Regal) şi a Unirii care sunt spaţii urbane destructurate, predominant de circulaţii. Ba chiar, în retrospectivă (anii 2006-2008) o serie de articole au fost scrise pe această temă, o întreagă serie de concursuri elaborate,ajungând chiar ca Bienala din 2008 de arhitectură de la Bucureşti să aibă ca temă - spaţiul public.

Atât de mult, toată lumea de profil vorbea despre asta în acea perioadă încât dezvoltasem un fel de reacţie adversă la cuvintele spaţiu public. Despre aceasta am scris un post la vremea respectivă care suna cam aşa pentru cei ce sunt interesaţi să-l recitească în lumina celui prezent.

Şi deci ce s-a întâmplat? In 2010 mai nimeni nu mai abordează tema din cauza crizei - spaţiul public nu este rentabil dpv al investitorilor. Amenajările de mare anvergură, cele classy au cam fost lăsate la o parte în favoarea unora mai light, mai low budget mai temporare (pe principiul hai să vedem dacă merge şi ce reacţie au pietonii, publicul şi după aia vom vedea. Din această categorie de events se poate remarca cu succes Street Delivery ajuns la ediţia a 4-a sau a 5-a în 2010) Dar totuşi problema rămâne - Bucureştiul nu are spaţiu public! Oare să fie chiar aşa? Oare de ce singurii care simt această nevoie de spaţiu public unde să stea şi să admire peisajul urban sunt doar profesioniştii?

Profesioniştii au, datorită culturii lor vizuale şi spaţiale, nişte idei preconcepute despre cum ar trebui sa arate nişte spaţii publice funcţionale (verificate de-a lungul secolelor), estetice. Şi aceştia nu ar face prea mare greşeală dacă aceste exemple, nu s-ar luat majoritar din oraşe medievale de tipul celor vest europene. Ei vor să impună unui oraş care nu le-a avut niciodată suficient de mult nişte modele de spaţii publice care nu au cum să meargă cu adevărat aici. Şi aici vin unii şi zic pentru că aceşti indivizi profesionişti nu pot să citească oraşul şi cum acesta a evoluat. Eu nu zic asta - pentru că ei cunosc oraşul, cunosc evoluţia lui, istoria lui, arhitectura lui şi perioadele majore de edificare (boom-urile imobiliare) ceea ce le scapă sunt procesele care au dus la aceste rezultate, şi întelegerea unui modus vivendi al unei epoci din care după perioada comunistă nu prea mai rămâne nimic.

Să mă exemplific printr-un caz mai simplu - cel al unei case şi al istoriei ei. O casă are o istorie complexă, pe mai multe layere. Unul este cel al edificării şi al istoriei stricte imobiliare. Cine când şi de la cine a cumpărat-o, când,cine şi în ce circumstanţe a construit-o. Aceasta se reconstituie relativ uşor prin prisma documentelor juridice rămase (acte de vânzare-cumpărare, de donaţie, de zestre, etc) În acestea facem cunoştinţă pentru prima oară şi cu proprietarii, reduşi la vânzători sau cumpărători, purtători ai unor nume. Dacă avem noroc putem trece pe un alt palier adică cel al istoriei intime a casei respective pornind investigaţia istorică de la personalităţile ce au locuit-o. de-a lungul timpului. Rareori însă, avem acces la memoriile cuiva care nu numai că a cunoscut acel modus vivendi al casei dar care ne poate da detalii despre personalităţile personajelor care au locuit în ea.

Din nefericire în practica de arhitectură acest gen de investigaţie nu se face - fiind socotit a ţine de istorie, antropologie, sociologie dar sub nici o formă de arhitectură. Şi astfel arhitecţii nu pot şi nici nu sunt interesaţi să descopere mai multe despre cum s-a trăit în acea casă şi nici despre anumite particularităţi ale ei, ce mai mult ca sigur îi dau valoare. Şi asta pentru ca tot acest modus vivendi, dacă eşti atent la el, îşi lasă amprentă în finisaje, în distribuţia interioară, în decoraţie, în organizarea grădinii, în acele detalii mici preţuite de lumea de altă-dată.

Dar revenind la spaţiul public bucureştean. Acesta reiese într-un mod particular din cele 800pagini de memorii culese în volumele seriei Poveşti ale... Delimitarea temporară impusă de culegătoarea de memorii diferă de la personaj la personaj însă se înscrie între sfârşitul sec XIX şi mijlocul perioadei comuniste (anii 70, rareori se ajunge în anii 80). Unele excepţii merg până în sec XVIII dar doar la nivel istoriografic şi nu şi arhitectural. Personajele alese au o vârstă venerabilă dar poate mai important, în decursul vieţii au făcut parte din cercurile intelectuale româneşti. Pictori, artişti, scriitori, dramaturgi, oameni politici toţi se pot regăsii în micile anecdote, povestiri în ramă, dar poate mai interesant casele lor.

Iată câteva observaţii cu privire la viaţa socială care se verifică în majoritatea povestirilor, completându-se reciproc.

1. Până târziu în sec XX funcţionează un sistem de vizite la domiciliu care urmează un ritual prestabilit. Astfel se consolidează relaţiile sociale, astfel se fac noi cunoştinţe (prietenul X doreşte să o introducă doamnei Y pe d-şoara Z) Este adevărat că oamenii ies şi în oraş la anumite ocazii speciale (la sfârşit de săptămână). Acestui sistem de vizite îi corespund în alcătuirea funcţională a caselor de altă dată unele spaţii care astăzi sunt străine majorităţii dintre noi - saloane, birouri, biblioteci, terase, portice, loggii - în sensul că nu am ştii cum să le utilizăm ca atare.

2. Grădina din faţa casei şi cea din spatele casei. În numeroase cazuri avem descrieri ale acestor spaţii care în decursul timpului odată cu densificarea Bucureştiului au dispărut. Spaţii care pe lângă rolul de relaxare au avut un puternic rol de spaţiu public. Avem descrieri de petreceri de zile onomastice şi de naştere, chiar şi nunţi ţinute în grădini.

3. Moda seratelor muzicale. Mai toţi domnişorii şi domnişoarele de familie bună învăţau ca o formă de educaţie culturală să cânte la un instrument muzical al epocii. In majoritatea cazurilor prezentate este vorba de pian. Pianul ca şi harpa,personal m-au fascinat prin mărimea lor. Ca să ai un pian trebuiea să ai spaţiu unde să-l ţii de unde şi saloanele, de unde şi camerele înalte pentru o acustică mai bună. Pianul este un instrument muzical cât este şi o piesă de mobilier. Istoric vorbind însă, seratele muzicale încep undeva în anii de sfârşit ai sec XIX pentru ca obiceiul să dai recitaluri de pian acompaniate sau nu cu alte instrumente şi voce să atingă o culme în perioada interbelică, când instrumentele devin ceva mai accesibile clasei de mijloc. Apoi brusc moda decade prin lipsa interesului sau prin problemele locative şi financiare. Oamenii afectaţi de criză îşi vând instrumentele (şi nu numai, bijuterii, artă, cărţi) pentru a trăi. Se mută în case mai modeste unde nu pot să acomodeze un pian, nu pot să dea serate muzicale, nu-şi pot menţine un stil de viaţă cultural cu care au fost obişnuiţi, crescuţi. Cu toate acestea continuă să asculte muzică.

4. Plimbările la Şosea. Bucureştiul se termina în Piaţa Victoriei de azi în perioada interbelică. Este amuzant să vedem lucrurile aşa în prezent când dezvoltarea urbană a făcut ca nordul să fie cel mai favorizat vector. Plimbările la Şosea reiese că aveau acel aer ritualic, un mod pentru bucureşteni de a experimenta spaţiul public. Evident un spaţiu public mai neconformist formal. Ieşeau la Şosea pentru a vedea pe alţii, pentru a fi văzuţi dar şi pentru a se bucura de natura sălbatică, de aerul câmpenesc al zonei. Nu mergeau să stea într-un loc ci ieşeau la plimbare, aveau un traseu. Câţi tineri din ziua de azi mai folosesc acest mod de interacţiune cu spaţiul public. Ies şi eu la o plimbare în parc/oraş nu-şi mai are loc în vocabularul curent ci sintagme ca ieşim în oraş sau ieşeală (neologism ce defineşte o ieşire în oraş cu prietenii conform unei serii de reclame de la Vodafone).

Şi ca o concluzie spaţiul public bucureştean aşa cum reiese el din memorii şi pozele de epocă este unul fragmentar, atipic, manifestându-se în locuri azi private, sau semiprivate. Azi spaţiul public de acest tip este aproape mort datorită schimbărilor sociale şi economice iar o reînviere a lui ar necesita multă dibăcie din punct de vedere urbanistic, social şi arhitectural.

Partea a 2-a despre spaţiul public cu valenţe comerciale-târgul şi alte magazinaşe şi hanurile de altă dată. Asta cândva când o să fac rost de o altă carte din seria Poveştilor cu privire la Negustori

Read More......

Probleme de timp

Ce facem fiecare cu timpul care ne este pus la dispoziţie în viaţă ne priveşte, cu toate acestea să-i spui unei persoane că şi-a irosit timpul într-o facultate de 6 ani este ca şi cum i-ai spune că şi-a ratat existenţa.

Altă fază de care m-am tot izbit în ultima vreme se referă la acea răbdare-lene ancestrală a românilor soră cu las'-pe-mâine-ce-pot-face-azi, verişoară primară cu merge-şi-aşa şi asta-i-situaţia numită las'c'avem-timp, cu formele las'c'ai-tu-timp. Înţeleg răbdarea dar pe de altă parte urăsc pierderea de timp, aşa, doar să fie, doar să tai frunză la câini.

Şi ce vor să-mi spună toţi oamenii ăştia rude, prieteni, cunoscuţi, până la urmă cu las'c'ai tu timp? De unde am EU timp? Am 25 de ani, tocmai am terminat o facultate de 6 ani FĂRĂ master inclus (deh, aşa era sistemul pe vremea când am dat eu admiterea), nu am un job, şi nici nu prea se întrevăd şanse de aşa ceva în viitorul apropiat, nu am planuri de întemeiere a unei familii prea curând (unele don'şoare de a mea etate deja visează la un bebe), nu am un CV de luat ochii pentru că nu m-au ţinut buzunarele să mă perind pe la studii în afară (căci altfel media mi-ar fi permis) şi ,poate ce e mai important pentru această perioadă, NU mă gândesc la emigrare.

La 25 de ani pot să enumăr doar câteva din lucrurile pe care le observ la foştii mei colegi de generală şi de liceu pe care eu le-am ratat. Ele toate se grupează sub acea mare umbrelă numită experienţă de viaţă - pe care eu nu o am pentru că aparent mi-am pierdut timpul cu altele. Şi acum încerc să recuperez. Nu am timp, mă simt din punct de vedere profesional (la 25 de ani, vârsta managerilor în plină ascensiune în faimoasele multinaţionale) la pământ.

M-am uitat la echipa care a realizat pavilionul de anul acesta de la Bienala de la Veneţia şi acolo am văzut oameni mai tineri ca mine cu 1-2 ani cu o experienţă profesională net mai vastă. Oameni care au plecat cu burse, s-au aciuit pe ici pe colo pe la birourile esenţiale de arhitectură din afară (Koolhaas, OMA -ce fain dau într-un CV, nu-i aşa?) au câştigat experienţă profesională şi acum pe baza ei dar şi a unui modus operandi şi a unei idei fac pavilionul României 2010. Şi stau şi admir dar şi mă-ntreb. Oare am ratat eu voit toate oportunităţile de afirmare profesională încă din facultate? Şi dacă da, atunci e de rău, este că nu mi-a păsat suficient de ceea ce fac, de ce meserie mi-am ales pe viaţă? Oare chiar au dreptate cei care îmi zic că am terminat 6 ani de studii superioare degeaba?

Există un paradox. Acela între cei care îmi zic că am pierdut timpul făcând alte lucruri (benzi desenate, pe artista, etc) şi că n-am participat la concursuri şi workshop-uri pentru dezvoltarea profesională şi cei care mă bat pe spate compătimitor şi-mi zic, las'c'ai tu timp, mamă. Timp am avut la fel ca şi ceilalţi cum l-am folosit a depins de mine, dacă l-am irosit nu a depins întotdeauna de persoana mea, dacă am decis să studiez aici toţi cei 6 ani, să-mi dau diploma aici în 2010 şi să-mi caut de lucru doar din anul 4 au fost opţiunile mele. Poate că, uitându-mă la ce au ajuns unii din colegii mei, dotaţi cu evidente calităţi manageriale superioare şi cu voinţă, calea profesională de până acum este umbrită, seacă, săracă. Poate de aia simt că n-am timp. Pentru că am de recuperat decalajul îngrozitor de experienţă de viaţă, de experienţă profesională. Aşa că las'c'om vedea şi las'că vezi tu mai încolo nu-mi convin.

Iar faza tristă cu ţi-ai ratat existenţa dacă nu reuşeşti să profesezi meseria după 6 ani de facultate este atât de lame încât... Bine, să zicem că ar fi lame, dacă m-aş găsi în situaţia în care să termin facultatea şi să nu-mi mai placă să fac meseria pentru care am făcut-o. Asta pentru simplul fapt că nu ştiu ce aş putea să fac decât arhitectură.

Read More......

Lecturi bucureştene

Vara în general citesc, asta dacă nu am şcoală (pentru că am terminat-o anul ăsta), dacă nu plec pe undeva (ceea ce nu se prea întâmplă datorită crizei şi a faptului că nu am un job) şi mai ales dacă e cald şi nu am chef să ies pe afară.

Vara asta am inaugurat o nouă serie de lecturi referitoare la istoria Bucureştiului.
Am început cu o carte arhitecturală Oraşul transparent de Ştefan Ghenciulescu pe care am luat-o la reduceri la Cărtureşti,. Drept să spun la început nu m-a prins însă fiind scurtă (80pagini şi cu poze) i-am acordat o şansă şi...am fost plăcut surprinsă.

Cartea este de fapt o formă editorială a lucrării de doctorat a respectivului Ştefan Ghenciulescu - care este cunoscut cititorilor de texte arhitecturale prin faptul ca este redactorul-şef al revistei Arhitectura. Subiectul este o analiză a oraşului Bucureşti din perspectiva conceptelor de limită şi transparenţă. Lectura este uşoară şi fluidă bine organizată şi ilustrată. Premizele de la care pleacă şi pe care vrea să le argumenteze sunt legate de spaţiul public tipic bucureştean. Astfel citind printre rânduri am avut o mică revelaţie. Ţin să menţionez că nu mi se întâmplă des asemnea lucru. Pentru început am înteles ca spaţiul public în Bucureşti a fost întotdeauna un pic diferit. Pieţele, squarurile nu s-au dezvoltat pentru că erau alte structuri spaţiale care jucau rolul lor şi anume curţile şi grădinile şi străzile ele însele. Dar aşa cum ilustrează şi autorul în zilele noastre acestea nu mai funcţionează, au fost retrase din uz, construite, grădinile distruse iar gardurile de la intrare opacizate. Brusc un Bucureşti transparent în care funcţia socială era jucată tocmai de spaţiul liber semiprivat se transformă într-un Bucureşti opac, blindat.

Lectura a doua şi poate cea mai consistentă este seria Victoriei Dragu Dimitriu, Poveşti ale... de la editura Vremea. Cărţile sunt în număr de 3 intitulate: Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti. Pe langă acestea mai sunt încă alte 3 sau 4 cărţi similare dar specifice pe care nu am reuşit să le găsesc.

Seria este organizată sub forma unor interviuri cu personaje, oameni în vârstă, în majoritate având ca stramoşi fie vechi familii nobiliare din Ţările Române sau intelectuali ai perioadei anilor 30. Titlurile sunt o problemă a seriei, din punctul meu de vedere, sunt inducătoare în eroare. Spre exemplu poveştile doamnelor sunt de fapt poveşti spuse de doamne şi nu sunt întotdeauna despre ele, sau dacă sunt despre ele atunci este într-o mică proporţie. Poveştile sunt structurate de fapt şi de drept după casele în care au locuit sau despre care ştiu să povestească câte ceva povestitoarele. Lectura memorialistică este dificilă în acest caz pentru că nu toate persoanele au darul povestirii, unele dintre ele eludând subiectul întrebărilor autoarei. Seria se dovedeşte parte genealogie, parte istorie, parte arhitectură şi parte sociologie. Categoriile sociale prezente sunt diverse de la istorici, arhitecţi, oameni de teatru şi avocaţi, ingineri şi artişti. Perioada de timp care este prezentată merge în unele cazuri de la 1800 până undeva în jurul anilor 1980, perioada distrugerilor ceauşiste, dar depinde mult de datele personale ale fiecărui povestitor

Casele prezentate sunt mai puţin cunoscute dar amplasate în centrul oraşului, case pe care trecem în fiecare zi şi de care habar nu avem ce ascund înăuntru dar mai ales ce istorie au. Dacă ar fi un moto al acestei serii probabil ar fi acela că casele urmează destinul proprietarilor. Şi că această istorie minoră încearcă prin intermediul arhitecturii să readucă la viaţă o epocă dispărută.

Observaţiile personale, lăsând la o parte problemele de memorialistică şi tehnică a povestirii (ce în unele cazuri lipseşte cu desăvârşire), ar fi umătoarele:
+ termenul de casă apare foarte rar - oamenii aveau case. Ceea ce nu înseamnă că aveau în general mai multe împrăştiate prin Bucureşti ci că aveau mai multe rânduri de case pe acelaşi loc atât spaţial cât şi temporal. Sunt cazuri de case ce se construiesc în faza altor case sau în spatele altora, mai apoi ca cele dintâi să fie abandonate, închiriate, vândute, demolate şi pe locul lor construit altceva.
+ blockhaus-urile moderniste de care am tot învăţat prin şcoală sunt în proporţie covârşitoare rezultatul unor familii numeroase rezolvând problema locativă. Un cap bătrân de familie dorind să-şi păstreze rudele aproape demolează casa de sec XIX şi contractează fie o antrepriză de construcţii fie un arhitect pentru ai realiza un bloculeţ de 4-5 etaje, câte un etaj pentru fiecare copil al său (şi da, familiile de atunci erau numeroase)
+ grădinile sunt entităţi în sine, au o magie aparte, sunt desprinse din La ţigănci. In ele se desfăşoară o mare parte din viaţa socială din timpul anotimpurilor calde.
+ există o diferenţă subtilă în modul în care se relatează şi pe ce se pune accentul între poveştile doamnelor şi ale domnilor. La doamne o să găsim referinţe despre grădini, bijuterii, costume, muzică, literatură şi mai puţină politică. La domni domină afacerile, politica, război, biblioteci, curse de cai.
+ ce mă încurcă şi cred că seria s-ar preta la a fi transformată într-un ghid dacă l-ar avea, este lipsa unei localizări precise a caselor, a unei hărţi. Majoritatea au adresele menţionate pe ici pe colo dar unele dintre ele sunt depăşite.Adică fie străzile şi-au schimbat de câteva ori numele de atunci, fie străzile nu mai există fiind încorporate în bulevarde prin lărgire sau poate mai trist, dispărute cu ocazia Casei Poporului. De altfel ar fi frumos dacă ar fi mai multe imagini epocă sau actuale ale imobilelor de care se vorbeşte. Unele descrieri lasă mult de dorit.
+ mai multe ilustrate, poate un portret-poză cu povestitorul, şi imaginile din arhiva personală care sunt menţionate în text să şi apară în anexe.

Cu ce diferă aceste cărţi de restul articolelor online despre Bucureşti? Deşi tratează fragmentar istoria minoră, fac referire la acelaşi oraş, la acelaşi spirit al locuirii azi pierdut. Practic ne arată partea necunoscută a arhitecturii-cea a oamenilor care au locuit acele case şi a destinului lor.

Cu ocazia acestei lecturi, dar mai ales pentru că am citit această parte de memorialistică în acelaşi timp cu Oraşul transparent am ajuns la anumite concluzii cu privire la spaţiul semiprivat, atât de cunoscut în şcoală dar care nu am înteles pe de-a întregul cum era utilizat. Am mai înţeles şi sistemul de vizite serate, întâlniri culturale care ţinea loc de cafenele şi terase de azi. E păcat că bucureştenii au pierdut acest obicei. De asemenea grădina care în unele cazuri era părticica de Eden a fiecărui bucureştean cu case.

Şi în încheiere pentru că nu fac nimic poate ar fi interesat de făcut urmatoarele lucruri de sinteză.
+ început o listă-index cu străzi şi fostele lor nume şi modificări. Ca punct de plecare am în posesie o carte cu aşa ceva însă din nefericire nu conţine prea multe străzi. Apoi mai este şi o foarte cunoscută hartă a Bucureştiului din 1930-40 cu nume şi transport în comun
+ apoi luat povestire cu povestire din cărţile seriei mai sus menţionate şi marcate-relativ pe un google map locaţiile caselor. În cazurile în care construcţia nu mai există menţionat acest lucru, dacă există poate să reinstituim instituţia Vizionării Caselor (Housewatching). Înarmată cu cunoştinţele de rigoare descoperirea casei va fi mult mai interesantă pe teren.

Read More......

Dincolo2 episodul1

"Dincolo2" presupune existenţa unui Dincolo1. Ele sunt de fapt numele de cod ale celor două apartamente aflate în posesia familiei. Dincolo1 este casa bunicilor mei care acum este în proces de închiriere iar Dincolo2 este viitorul meu apartament care este încă în lucru.Am evitat să pun poze sau să scriu despre el dintr-o superstiţie stupidă dar acum când a început şi el să arate într-un fel am decis să-l prezint cum se cuvine într-un serial pictorial.
Imaginile sunt luate cu camera mobilului si sunt un pic neclare.
Încă nu ajunsesem să facem curat deci e cam şantier. Uşile noi s-au pus deja. Holul cu noua gresie. Stanga o cameră, dreapta baia, vedere din living-workarea to be.

Aceeaşi zonă un unghi un pic mai larg. Aici a fost odată un perete fix sub grinda vizibilă. Urmele se mai văd în pardoseală

Acelaşi hol dar cu o schimbare notabilă. Dulapul de haine de la Ikea cu uşi cu oglindă montat. Am făcut curăţenie pentru montarea lui iar în prezent este iar varză pe jos.
Close up pe uşa de la cameră ce se deschide în cameră. Uşa de la baie din motive de spaţiu se deschide pe hol cumva peste dulap. Iniţial se deschidea şi ea în baie dar am modificat asta lărgind şi golul uşii. Astfel sunt fericita posesoare a unei uşi de baie de 85cm identică cu cea din imagine. Avantajele modelului ăsta în loc de un model cu foaia de uşă plină sunt: ziua de poţi duce la budă fără să aprinzi lumina - pentru că ai suficientă lumină difuză prin sticla respectivă reflectată de uşile oglindă ale dulapului şi difuz de finisajul alb şi evident iţi dai seama dacă cineva e la baie sau nu dacă lumina e aprinsă sau nu.

Niste poze mai acătări luate de această dată cu aparatul foto
.Mai avem o groază de făcut, iar faza cu aducem oameni să-ţi facă nu merge din lipsă de fonduri dar mai ales din dorinţa de a păstra anumite finisaje şi a unor elemente de mobilier care pe unii din aceşti muncitori nu înţeleg. Ca să mă fac înţeleasă doar protecţia parchetului în operaţiunea de demolare a peretelui a fost un chin şi nu mai vorbesc acum de curăţarea lui care nu este nici acum completă.

Read More......