Lecturi bucureştene

Vara în general citesc, asta dacă nu am şcoală (pentru că am terminat-o anul ăsta), dacă nu plec pe undeva (ceea ce nu se prea întâmplă datorită crizei şi a faptului că nu am un job) şi mai ales dacă e cald şi nu am chef să ies pe afară.

Vara asta am inaugurat o nouă serie de lecturi referitoare la istoria Bucureştiului.
Am început cu o carte arhitecturală Oraşul transparent de Ştefan Ghenciulescu pe care am luat-o la reduceri la Cărtureşti,. Drept să spun la început nu m-a prins însă fiind scurtă (80pagini şi cu poze) i-am acordat o şansă şi...am fost plăcut surprinsă.

Cartea este de fapt o formă editorială a lucrării de doctorat a respectivului Ştefan Ghenciulescu - care este cunoscut cititorilor de texte arhitecturale prin faptul ca este redactorul-şef al revistei Arhitectura. Subiectul este o analiză a oraşului Bucureşti din perspectiva conceptelor de limită şi transparenţă. Lectura este uşoară şi fluidă bine organizată şi ilustrată. Premizele de la care pleacă şi pe care vrea să le argumenteze sunt legate de spaţiul public tipic bucureştean. Astfel citind printre rânduri am avut o mică revelaţie. Ţin să menţionez că nu mi se întâmplă des asemnea lucru. Pentru început am înteles ca spaţiul public în Bucureşti a fost întotdeauna un pic diferit. Pieţele, squarurile nu s-au dezvoltat pentru că erau alte structuri spaţiale care jucau rolul lor şi anume curţile şi grădinile şi străzile ele însele. Dar aşa cum ilustrează şi autorul în zilele noastre acestea nu mai funcţionează, au fost retrase din uz, construite, grădinile distruse iar gardurile de la intrare opacizate. Brusc un Bucureşti transparent în care funcţia socială era jucată tocmai de spaţiul liber semiprivat se transformă într-un Bucureşti opac, blindat.

Lectura a doua şi poate cea mai consistentă este seria Victoriei Dragu Dimitriu, Poveşti ale... de la editura Vremea. Cărţile sunt în număr de 3 intitulate: Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti. Pe langă acestea mai sunt încă alte 3 sau 4 cărţi similare dar specifice pe care nu am reuşit să le găsesc.

Seria este organizată sub forma unor interviuri cu personaje, oameni în vârstă, în majoritate având ca stramoşi fie vechi familii nobiliare din Ţările Române sau intelectuali ai perioadei anilor 30. Titlurile sunt o problemă a seriei, din punctul meu de vedere, sunt inducătoare în eroare. Spre exemplu poveştile doamnelor sunt de fapt poveşti spuse de doamne şi nu sunt întotdeauna despre ele, sau dacă sunt despre ele atunci este într-o mică proporţie. Poveştile sunt structurate de fapt şi de drept după casele în care au locuit sau despre care ştiu să povestească câte ceva povestitoarele. Lectura memorialistică este dificilă în acest caz pentru că nu toate persoanele au darul povestirii, unele dintre ele eludând subiectul întrebărilor autoarei. Seria se dovedeşte parte genealogie, parte istorie, parte arhitectură şi parte sociologie. Categoriile sociale prezente sunt diverse de la istorici, arhitecţi, oameni de teatru şi avocaţi, ingineri şi artişti. Perioada de timp care este prezentată merge în unele cazuri de la 1800 până undeva în jurul anilor 1980, perioada distrugerilor ceauşiste, dar depinde mult de datele personale ale fiecărui povestitor

Casele prezentate sunt mai puţin cunoscute dar amplasate în centrul oraşului, case pe care trecem în fiecare zi şi de care habar nu avem ce ascund înăuntru dar mai ales ce istorie au. Dacă ar fi un moto al acestei serii probabil ar fi acela că casele urmează destinul proprietarilor. Şi că această istorie minoră încearcă prin intermediul arhitecturii să readucă la viaţă o epocă dispărută.

Observaţiile personale, lăsând la o parte problemele de memorialistică şi tehnică a povestirii (ce în unele cazuri lipseşte cu desăvârşire), ar fi umătoarele:
+ termenul de casă apare foarte rar - oamenii aveau case. Ceea ce nu înseamnă că aveau în general mai multe împrăştiate prin Bucureşti ci că aveau mai multe rânduri de case pe acelaşi loc atât spaţial cât şi temporal. Sunt cazuri de case ce se construiesc în faza altor case sau în spatele altora, mai apoi ca cele dintâi să fie abandonate, închiriate, vândute, demolate şi pe locul lor construit altceva.
+ blockhaus-urile moderniste de care am tot învăţat prin şcoală sunt în proporţie covârşitoare rezultatul unor familii numeroase rezolvând problema locativă. Un cap bătrân de familie dorind să-şi păstreze rudele aproape demolează casa de sec XIX şi contractează fie o antrepriză de construcţii fie un arhitect pentru ai realiza un bloculeţ de 4-5 etaje, câte un etaj pentru fiecare copil al său (şi da, familiile de atunci erau numeroase)
+ grădinile sunt entităţi în sine, au o magie aparte, sunt desprinse din La ţigănci. In ele se desfăşoară o mare parte din viaţa socială din timpul anotimpurilor calde.
+ există o diferenţă subtilă în modul în care se relatează şi pe ce se pune accentul între poveştile doamnelor şi ale domnilor. La doamne o să găsim referinţe despre grădini, bijuterii, costume, muzică, literatură şi mai puţină politică. La domni domină afacerile, politica, război, biblioteci, curse de cai.
+ ce mă încurcă şi cred că seria s-ar preta la a fi transformată într-un ghid dacă l-ar avea, este lipsa unei localizări precise a caselor, a unei hărţi. Majoritatea au adresele menţionate pe ici pe colo dar unele dintre ele sunt depăşite.Adică fie străzile şi-au schimbat de câteva ori numele de atunci, fie străzile nu mai există fiind încorporate în bulevarde prin lărgire sau poate mai trist, dispărute cu ocazia Casei Poporului. De altfel ar fi frumos dacă ar fi mai multe imagini epocă sau actuale ale imobilelor de care se vorbeşte. Unele descrieri lasă mult de dorit.
+ mai multe ilustrate, poate un portret-poză cu povestitorul, şi imaginile din arhiva personală care sunt menţionate în text să şi apară în anexe.

Cu ce diferă aceste cărţi de restul articolelor online despre Bucureşti? Deşi tratează fragmentar istoria minoră, fac referire la acelaşi oraş, la acelaşi spirit al locuirii azi pierdut. Practic ne arată partea necunoscută a arhitecturii-cea a oamenilor care au locuit acele case şi a destinului lor.

Cu ocazia acestei lecturi, dar mai ales pentru că am citit această parte de memorialistică în acelaşi timp cu Oraşul transparent am ajuns la anumite concluzii cu privire la spaţiul semiprivat, atât de cunoscut în şcoală dar care nu am înteles pe de-a întregul cum era utilizat. Am mai înţeles şi sistemul de vizite serate, întâlniri culturale care ţinea loc de cafenele şi terase de azi. E păcat că bucureştenii au pierdut acest obicei. De asemenea grădina care în unele cazuri era părticica de Eden a fiecărui bucureştean cu case.

Şi în încheiere pentru că nu fac nimic poate ar fi interesat de făcut urmatoarele lucruri de sinteză.
+ început o listă-index cu străzi şi fostele lor nume şi modificări. Ca punct de plecare am în posesie o carte cu aşa ceva însă din nefericire nu conţine prea multe străzi. Apoi mai este şi o foarte cunoscută hartă a Bucureştiului din 1930-40 cu nume şi transport în comun
+ apoi luat povestire cu povestire din cărţile seriei mai sus menţionate şi marcate-relativ pe un google map locaţiile caselor. În cazurile în care construcţia nu mai există menţionat acest lucru, dacă există poate să reinstituim instituţia Vizionării Caselor (Housewatching). Înarmată cu cunoştinţele de rigoare descoperirea casei va fi mult mai interesantă pe teren.