Spatiul public bucurestean (1)

In şcoală proiectele de anii 4-5 neaparat trebuiau să se lege de spaţiul public şi cum sărmanul Bucureşti nu are spaţii publice bine configurate. La cursuri se studiau cu râvnă cazurile Pieţei Revoluţiei (aka a Palatului Regal) şi a Unirii care sunt spaţii urbane destructurate, predominant de circulaţii. Ba chiar, în retrospectivă (anii 2006-2008) o serie de articole au fost scrise pe această temă, o întreagă serie de concursuri elaborate,ajungând chiar ca Bienala din 2008 de arhitectură de la Bucureşti să aibă ca temă - spaţiul public.

Atât de mult, toată lumea de profil vorbea despre asta în acea perioadă încât dezvoltasem un fel de reacţie adversă la cuvintele spaţiu public. Despre aceasta am scris un post la vremea respectivă care suna cam aşa pentru cei ce sunt interesaţi să-l recitească în lumina celui prezent.

Şi deci ce s-a întâmplat? In 2010 mai nimeni nu mai abordează tema din cauza crizei - spaţiul public nu este rentabil dpv al investitorilor. Amenajările de mare anvergură, cele classy au cam fost lăsate la o parte în favoarea unora mai light, mai low budget mai temporare (pe principiul hai să vedem dacă merge şi ce reacţie au pietonii, publicul şi după aia vom vedea. Din această categorie de events se poate remarca cu succes Street Delivery ajuns la ediţia a 4-a sau a 5-a în 2010) Dar totuşi problema rămâne - Bucureştiul nu are spaţiu public! Oare să fie chiar aşa? Oare de ce singurii care simt această nevoie de spaţiu public unde să stea şi să admire peisajul urban sunt doar profesioniştii?

Profesioniştii au, datorită culturii lor vizuale şi spaţiale, nişte idei preconcepute despre cum ar trebui sa arate nişte spaţii publice funcţionale (verificate de-a lungul secolelor), estetice. Şi aceştia nu ar face prea mare greşeală dacă aceste exemple, nu s-ar luat majoritar din oraşe medievale de tipul celor vest europene. Ei vor să impună unui oraş care nu le-a avut niciodată suficient de mult nişte modele de spaţii publice care nu au cum să meargă cu adevărat aici. Şi aici vin unii şi zic pentru că aceşti indivizi profesionişti nu pot să citească oraşul şi cum acesta a evoluat. Eu nu zic asta - pentru că ei cunosc oraşul, cunosc evoluţia lui, istoria lui, arhitectura lui şi perioadele majore de edificare (boom-urile imobiliare) ceea ce le scapă sunt procesele care au dus la aceste rezultate, şi întelegerea unui modus vivendi al unei epoci din care după perioada comunistă nu prea mai rămâne nimic.

Să mă exemplific printr-un caz mai simplu - cel al unei case şi al istoriei ei. O casă are o istorie complexă, pe mai multe layere. Unul este cel al edificării şi al istoriei stricte imobiliare. Cine când şi de la cine a cumpărat-o, când,cine şi în ce circumstanţe a construit-o. Aceasta se reconstituie relativ uşor prin prisma documentelor juridice rămase (acte de vânzare-cumpărare, de donaţie, de zestre, etc) În acestea facem cunoştinţă pentru prima oară şi cu proprietarii, reduşi la vânzători sau cumpărători, purtători ai unor nume. Dacă avem noroc putem trece pe un alt palier adică cel al istoriei intime a casei respective pornind investigaţia istorică de la personalităţile ce au locuit-o. de-a lungul timpului. Rareori însă, avem acces la memoriile cuiva care nu numai că a cunoscut acel modus vivendi al casei dar care ne poate da detalii despre personalităţile personajelor care au locuit în ea.

Din nefericire în practica de arhitectură acest gen de investigaţie nu se face - fiind socotit a ţine de istorie, antropologie, sociologie dar sub nici o formă de arhitectură. Şi astfel arhitecţii nu pot şi nici nu sunt interesaţi să descopere mai multe despre cum s-a trăit în acea casă şi nici despre anumite particularităţi ale ei, ce mai mult ca sigur îi dau valoare. Şi asta pentru ca tot acest modus vivendi, dacă eşti atent la el, îşi lasă amprentă în finisaje, în distribuţia interioară, în decoraţie, în organizarea grădinii, în acele detalii mici preţuite de lumea de altă-dată.

Dar revenind la spaţiul public bucureştean. Acesta reiese într-un mod particular din cele 800pagini de memorii culese în volumele seriei Poveşti ale... Delimitarea temporară impusă de culegătoarea de memorii diferă de la personaj la personaj însă se înscrie între sfârşitul sec XIX şi mijlocul perioadei comuniste (anii 70, rareori se ajunge în anii 80). Unele excepţii merg până în sec XVIII dar doar la nivel istoriografic şi nu şi arhitectural. Personajele alese au o vârstă venerabilă dar poate mai important, în decursul vieţii au făcut parte din cercurile intelectuale româneşti. Pictori, artişti, scriitori, dramaturgi, oameni politici toţi se pot regăsii în micile anecdote, povestiri în ramă, dar poate mai interesant casele lor.

Iată câteva observaţii cu privire la viaţa socială care se verifică în majoritatea povestirilor, completându-se reciproc.

1. Până târziu în sec XX funcţionează un sistem de vizite la domiciliu care urmează un ritual prestabilit. Astfel se consolidează relaţiile sociale, astfel se fac noi cunoştinţe (prietenul X doreşte să o introducă doamnei Y pe d-şoara Z) Este adevărat că oamenii ies şi în oraş la anumite ocazii speciale (la sfârşit de săptămână). Acestui sistem de vizite îi corespund în alcătuirea funcţională a caselor de altă dată unele spaţii care astăzi sunt străine majorităţii dintre noi - saloane, birouri, biblioteci, terase, portice, loggii - în sensul că nu am ştii cum să le utilizăm ca atare.

2. Grădina din faţa casei şi cea din spatele casei. În numeroase cazuri avem descrieri ale acestor spaţii care în decursul timpului odată cu densificarea Bucureştiului au dispărut. Spaţii care pe lângă rolul de relaxare au avut un puternic rol de spaţiu public. Avem descrieri de petreceri de zile onomastice şi de naştere, chiar şi nunţi ţinute în grădini.

3. Moda seratelor muzicale. Mai toţi domnişorii şi domnişoarele de familie bună învăţau ca o formă de educaţie culturală să cânte la un instrument muzical al epocii. In majoritatea cazurilor prezentate este vorba de pian. Pianul ca şi harpa,personal m-au fascinat prin mărimea lor. Ca să ai un pian trebuiea să ai spaţiu unde să-l ţii de unde şi saloanele, de unde şi camerele înalte pentru o acustică mai bună. Pianul este un instrument muzical cât este şi o piesă de mobilier. Istoric vorbind însă, seratele muzicale încep undeva în anii de sfârşit ai sec XIX pentru ca obiceiul să dai recitaluri de pian acompaniate sau nu cu alte instrumente şi voce să atingă o culme în perioada interbelică, când instrumentele devin ceva mai accesibile clasei de mijloc. Apoi brusc moda decade prin lipsa interesului sau prin problemele locative şi financiare. Oamenii afectaţi de criză îşi vând instrumentele (şi nu numai, bijuterii, artă, cărţi) pentru a trăi. Se mută în case mai modeste unde nu pot să acomodeze un pian, nu pot să dea serate muzicale, nu-şi pot menţine un stil de viaţă cultural cu care au fost obişnuiţi, crescuţi. Cu toate acestea continuă să asculte muzică.

4. Plimbările la Şosea. Bucureştiul se termina în Piaţa Victoriei de azi în perioada interbelică. Este amuzant să vedem lucrurile aşa în prezent când dezvoltarea urbană a făcut ca nordul să fie cel mai favorizat vector. Plimbările la Şosea reiese că aveau acel aer ritualic, un mod pentru bucureşteni de a experimenta spaţiul public. Evident un spaţiu public mai neconformist formal. Ieşeau la Şosea pentru a vedea pe alţii, pentru a fi văzuţi dar şi pentru a se bucura de natura sălbatică, de aerul câmpenesc al zonei. Nu mergeau să stea într-un loc ci ieşeau la plimbare, aveau un traseu. Câţi tineri din ziua de azi mai folosesc acest mod de interacţiune cu spaţiul public. Ies şi eu la o plimbare în parc/oraş nu-şi mai are loc în vocabularul curent ci sintagme ca ieşim în oraş sau ieşeală (neologism ce defineşte o ieşire în oraş cu prietenii conform unei serii de reclame de la Vodafone).

Şi ca o concluzie spaţiul public bucureştean aşa cum reiese el din memorii şi pozele de epocă este unul fragmentar, atipic, manifestându-se în locuri azi private, sau semiprivate. Azi spaţiul public de acest tip este aproape mort datorită schimbărilor sociale şi economice iar o reînviere a lui ar necesita multă dibăcie din punct de vedere urbanistic, social şi arhitectural.

Partea a 2-a despre spaţiul public cu valenţe comerciale-târgul şi alte magazinaşe şi hanurile de altă dată. Asta cândva când o să fac rost de o altă carte din seria Poveştilor cu privire la Negustori