Arhitectura şi războiul-brainstorm

Zilele astea am avut în sfârşit răgazul să stau şi să pun pe hârtie într-un mod organizat ce aş vrea să scriu în lucrarea intitulată sugestiv Arhitectura şi războiul.

Idea transformării ei într-o lucrare complexă de doctorat în arhitectură a venit acum un an, când pornind de la un articol mărunt din revista Urbanismul din 1935 am descoperit prin intermediul unei bune prietene pasionată de istorie şi de studii de geopolitică cât de legate sunt cele două arii de expertiză. Menţionez că în afară de cele câteva lucrări conexe pe care le-am citit până acum şi mi-au deschis apetitul pentru istorie-arhitectură-psihologie toate cumulate cu conflictele armate, nu am o bibliografie consistentă pentru această lucrare. De asemenea până nu demult nici nu aveam o imagine clară a ceea ce înseamnă lucrarea. Adică, dacă este o lucrare de istorie a arhitecturii prin prismă conflictelor armate SAU este o lucrare de descriere a unor procese ce au loc la nivelul colectivităţilor în timpul conflictelor armate determinate intrinsec de un cadru construit, deci de o arhitectură. Adică un studiu similar celor ce s-au făcut pentru arhitectura modernistă (de locuinţe, corbusiană în genere) pe anumite grupe de subiecţi ce a scos la iveală anumite probleme psihologice pe care arhitectura, spaţiul construit le genera.

Mai jos este un posibil plan de idei major. Fiecare parte încearcă o abordare diferită a relaţiei arhitectură-război. Exemplele şi studiile de caz SUNT arhitecturale dar sunt detaliate comportamente, mentalităţi şi procese rezultante la nivelul comunităţii locale.

Arhitectura ca răspuns/rezultat al războiului (arhitectura militară)
+Sistemele de apărare, armele, maşinile de război erau în antichitate atribuţiile arhitectului împreună cu cele legate de mecanismele de măsură (a greutăţii, timpului, distanţelor. vitezei, etc). Pentru asta vezi Vitruviu
+In Antichitate, expresia formală a arhitecturii războiului.Imperiul Roman, sistemul de forturi,drumuri, castre, fortificaţii, ce a împânzit întreaga Europă şi N. Africii. Un sistem internaţional ce a funcţionat perfect indiferent de teren, comunitate ce a generat drumuri,legături ce au schimbat mentalităţi.
+Fortificaţii-Cum armele modelează formele arhitecturii (capitol dedicat exclusiv evului mediu, detalii, ilustraţii) Arhitectura militară pe care am tot învăţat-o la şcoală reintegrată cu următorul
+Fortificaţii-cum un tip de oraş fortificat modelează o mentalitate. Concepte de limită, delimitarea spaţiului, ordine, haos, interior-exterior. Comparaţie între comunităţile a două oraşe unul care nu a avut niciodată fortificaţii şi altul care a avut dpv, corelat urbanistic-sociologic-psihologic la nivelul maselor (notă: nevoie probabil şi de nişte lecturi pe partea de psihologie-sociologie a maselor.)

Arhitectura ca victimă a războiului.
+ Arhitectura, monumentele, cadrul construit în cadrul unui conflict armat devine victima războiului, distrugerile sunt greu de reparat în timp, dacă nu chiar ireparabile. Ele rămân ca nişte cicatrici în corpul oraşelor şi în memoria colectivă a populaţiei.
+Efectele psihologice ale dispariţiei subite cauzate de o distrugere în cadrul unui război a unei clădiri importante/monument, ansamblu asupra populaţiei unui oraş. Studii concrete preluate cu graţiei din Monuments Men, WWII şi războiul din Iugoslavia.

Arhitectura ca teatru al războiului
+ Tehnicile de luptă moderne se adaptează mediului urban. Din ce în ce mai multe războaie sunt de gherilă, se manifestă prin atentate cu bombe în zone intens traficate ale marilor oraşe (vezi Palestina, vezi Irak, vezi Iran). O serie de concepte noi cu privire la moduri în care arhitectura este folosită în aceste cazuri ea însăşi ca o armă-scut într-un război urban. Exemplificări pe WWII-Stalingrad, dar şi preluate din o serie de articole de pe BLDGBLOG care mi s-au părut extrem de interesante la momentul lecturii lor acum ceva timp.

Arhitectura ca mobil/pretext al războiului
+Distrugerea unui cadru al unei comunităţi+distrugerea ei morală+inlocuirea cadrului cu unul nou (al cuceritorului)= cea mai simplă metodă de reconstrucţie urbană+eradicare a unei civilizaţii (bineinţeles măsuri propagandistice, legislative, administrative trebuie luate.)
+ Planurile lui Hitler cu Berlinul, remodelarea lui Speer şi cum monumentalitatea arhitecturală a cadrului construit ar fi exprimat condiţia învingătorului şi a unei rase superioare.
+Lovim în arhitectură (văzută ca reprezentarea iconică a unei societăţi, ca landmark) intenţionat în cazul unor atentate gen 9-11 tocmai pentru a deveni un pretext al războiului.
(notă generală pt ultima parte: un pic cam trasă de par, nu prea clară cam cu ce s-ar ocupa şi dacă ar fi studii de caz semnificative pentru această direcţie)

Întrebări/nedumeriri:
+Sunt oare parţile majore prea diverse pentru a fi reunite în aceeaşi lucrare? Asta în condiţiile în care o lucrare de doctorat se vrea un studiu profund şi detaliat pe o singură direcţie?
+Mai sunt şi alte aspecte ale relaţiei arhitectură-război care mi-au scăpat din acest brainstorm? Completări pe unele dintre ele. Eventual idei/schiţe de bibliografii pentru aceste părţi

Şi închei cu două considerente generala. Dacă aş ajunge să scriu vreodată această lucrare oare cu cine aş face-o ca îndrumător? Asta, aşa în condiţiile diversităţii de direcţii prezentate.

Read More......

Intrebări fără răspuns (1)

îmi voi deschide o listă cu nelămuriri, WTF-uri găsite prin diverse cărţi, articole,etc. Majoritatea sunt profesionale DAR unele sunt pur şi simplu de bun simţ, lucruri pe care puştiul de 5ani se va găsi cu siguranţă să vă întrebe. Voi lua câte 3 exemple pe post şi voi încerca să găsesc un răspuns relativ logic, dar nu complet. Nu toate aceste întrebări au fost cercetate pentru că majoritatea îmi vin pe parcursul altor activităţi şi nu întotdeauna am la îndemână un google sau wikipedia.

1. De ce arhitecţii de sec XIX şi început de XX ofereau pentru lucrările lor garanţii de 30-50ani iar în prezent dacă cineva îţi oferă garanţie de 20 de ani în domeniul construcţiilor ni se pare suspicios de mult?

Are de aface cu materialele folosite care sunt în majoritate noi,care nu au cum să aibe mai mult de 40-50ani, şi care surprinzător nu sunt la fel de durabile ca cele tradiţionale. Aici putem să începem discuţia despre dezvoltarea durabilă şi cum oamenii construiau în trecut pentru 2 sau chiar 3 generaţii. Dar, nu este doar atât. Este vorba şi despre manoperă şi despre calificarea muncitorilor constructori. Personal m-am întrebat cum reuşesc încă case să trăiască fără termoizolaţie sau hidroizolaţie orizontală a fundaţiei dar şi cum rezistă nişte nenorocite de glafuri din ciment de vreo 40ani fără nici cea mai mică uzură, fără să păteze faţadele de la praf şi ploaie, etc.

2. De ce casele de sec XIX aveau înălţimi libere de etaj de 3-4m?

Pentru că erau făcute de burghezie care încerca să imite arhitectura somptoasă a castelelor şi palatelor nobiliare spre aş etala statusul social? Şi totuşi înălţimea mare a spaţiilor era ceva cu care oamenii ăia creşteau, se obişnuiau, devenea o a doua natură a lor. Aveau o altă percepţie asupra interioarelor, alte proporţii, alte moduri de tratare. Adevărul este că nu ştiu momentul în care s-a trecut de la casele medievale la palatele renascentiste ce a fost în capul arhitecţilor când au zis: să fie camerele înalte! Dar şi ce schimbări de mentalitate a împlicat trecerea la un alt tip de spaţiu. S-au inspirat oare de la catedralele romanice şi gotice? Pe principiul: un loc important e un loc înălţător?

3. De ce proiectanţii de locuinţe mai proiectează balcoane la blocuri dacă în decursul anilor s-a dovedit statistic că majoritatea posesorilor de aşa ceva din blocurile comuniste şi le-au închis?

Nu ştiu, probabil încă sperăm că cei care vor sta acolo au educaţia unui balcon plin cu muşcate în care să citească o carte bună în zilele de vară şi nu al unui balcon plin cu murături care este de fapt un spaţiu de depozitare. Speranţa moare ultima

Read More......

Un moment pentru a scrie

Azi, mi s-a pus pentru a nu ştiu câta oară întrebarea, de ce nu m-am înscris la doctorat. Asta, evident de la o persoană cu care se face că am discutat la un moment dat despre ideea lucrării Arhitectura şi Războiul. Răspunsul a fost sec: Nu am cu cine să o fac şi nici nu cred că este momentul. De ce? a continuat discuţia. Pentru că acum vreau să fac ceva, să construiesc. Mai târziu o să şi scriu. De fapt vroiam să subliniez faptul că un doctorat acum nu are cum să mă ajute în recuperarea decalajului de experienţă profesională şi în acumularea viitoare a ei. Nu am vrut să merg mai departe şi să dau exemplul arhitectului de hârtie pentru că nu cred că era necesar.

Insă adevărul rămâne următorul-nu vreau să scriu un doctorat doar pentru a-l scrie, vreau să fie acel gen de text pe care să-l poţi lectura la niveluri diferite de înţelegere şi să ţi se pară interesant, dacă nu o lucrare bună, cel puţin o lectură plăcută, informativă în urma căreia să rămâi cu ceva.

Al doilea motiv ar fi momentul - care, zic eu, nu este acum, pentru mine şi nici pentru cei care o să-l citească. Acum nu mai pot să duc la bun sfârşit un studiul doctoral care foarte probabil m-ar trimite prin numeroase biblioteci şi arhive. Nu am timpul necesar pentru aşa ceva, chiar dacă, pentru o temă care mă incită, interes aş avea.

Până atunci voi scrie ca să nu-mi pierd mâna şi exprimarea posturi de blog, mail-uri oficiale, memorii tehnice şi alte diverse.

Read More......

Azi in Herastrau

Zilele trecute m-am înnoit cu o bicicleta superbă pe care din nefericire nu am avut ocazia să o cinstesc cum se cuvine, adică să o scot la o plimbare decât deabia azi.

Sister a reuşit să înveţe să meargă pe bicicletă vara asta, bătută la cap de mine dar trebuie să menţionez că nu am avut prea mare implicare în reuşita ei - decât că am urcat şi coborât Pegasul un etaj vreo 3 zile la rând.

Deci am plecat pe la orele 9.30, am luat-o relaxat pe străduţe prin spatele primăriei Banu Manta, care mai nou de câteva luni bune decând a ars acoperişul arată aşa.


Am tăiat-o pe Str. Câmpeanu şi am ieşit apoi la Piaţa 1Mai. De acolo pe Ion Mincu pe lângă fostul meu liceu până la pistele de pe Kisseleff şi Aviatorilor ce duc la Parcul Herăstrău. In mod normal ne oprim să dăm nişte ture pe Aleea Parterului Central dinspre Charles de Gaulle dar azi am zis să mai schimbăm ruta şi am luat-o în sus pe Aviatorilor - proaspăt asfaltat, un coşmar de trotuar, negru cu zgură din aia de la asfaltare care mi se lua pe roţi şi producea sunete bizare în aparătoare, nu mai zic cum se frâna pe porţiunea aia. Mai bine nu frânai căci oricum alunecai.

In fine am ajuns în zona Roţii Mari din Herăstrău unde dacă nu vii pe bicicletă drumul durează o eternitate. Am dat câteva ocoluri, am refamiliarizat-o pe Sister cu locurile pe unde ne-am făcut veacul o perioadă în copilărie când încă mai aveam o maşină. I-am înjurat pe părinţii iresponsabili care-şi lasă odraslele libere să zburde inocent printre biciclişti (eu conduc responsabil dar Sister nu prea le are cu frâna încă, şi se pare mulţi alţii ce-şi închiriază biciclete din parc). Apoi am regăsit aleea unde am învăţat eu să merg pe Pegasul mic. Apoi pentru că vremea era cam circumspectă şi ne aşteptam la ceva ploaie am întins-o spre casă.

Pe la orele 12.00-12.30 eram înnapoi, şi eu urcasem bicicletele în apartament. Operaţie complicată cu care încep să mă obişnuiesc. Pegasul deşi e mic are vreo 17kg lejer iar Jantarul (cea nouă) după specificaţiile producătorului polonez doar 16,5kg.

Pegas bleu de 20 de ani şi Cross Jantar negru. Piatra din coşul meu este un memento al Bd. Aviatorilor care este în prezent depavat de tradiţionala piatra cubică. Am cărăt-o tot drumul în coşul din faţă impreună cu camera iar la final am folosit-o pe post de opritor de uşă la bloc. In prezent locuieşte la mine in apartament şi va fi folosită ca un mare presspapier. Merită, e de pe vremea lui Carol I iar cretinii noştrii edili le scot şi probabil, după unele zvonuri le vând în Italia sau Europa de Vest în general pentru repavarea centrelor istorice.

Lacul

Read More......

Spatiul public bucurestean (1)

In şcoală proiectele de anii 4-5 neaparat trebuiau să se lege de spaţiul public şi cum sărmanul Bucureşti nu are spaţii publice bine configurate. La cursuri se studiau cu râvnă cazurile Pieţei Revoluţiei (aka a Palatului Regal) şi a Unirii care sunt spaţii urbane destructurate, predominant de circulaţii. Ba chiar, în retrospectivă (anii 2006-2008) o serie de articole au fost scrise pe această temă, o întreagă serie de concursuri elaborate,ajungând chiar ca Bienala din 2008 de arhitectură de la Bucureşti să aibă ca temă - spaţiul public.

Atât de mult, toată lumea de profil vorbea despre asta în acea perioadă încât dezvoltasem un fel de reacţie adversă la cuvintele spaţiu public. Despre aceasta am scris un post la vremea respectivă care suna cam aşa pentru cei ce sunt interesaţi să-l recitească în lumina celui prezent.

Şi deci ce s-a întâmplat? In 2010 mai nimeni nu mai abordează tema din cauza crizei - spaţiul public nu este rentabil dpv al investitorilor. Amenajările de mare anvergură, cele classy au cam fost lăsate la o parte în favoarea unora mai light, mai low budget mai temporare (pe principiul hai să vedem dacă merge şi ce reacţie au pietonii, publicul şi după aia vom vedea. Din această categorie de events se poate remarca cu succes Street Delivery ajuns la ediţia a 4-a sau a 5-a în 2010) Dar totuşi problema rămâne - Bucureştiul nu are spaţiu public! Oare să fie chiar aşa? Oare de ce singurii care simt această nevoie de spaţiu public unde să stea şi să admire peisajul urban sunt doar profesioniştii?

Profesioniştii au, datorită culturii lor vizuale şi spaţiale, nişte idei preconcepute despre cum ar trebui sa arate nişte spaţii publice funcţionale (verificate de-a lungul secolelor), estetice. Şi aceştia nu ar face prea mare greşeală dacă aceste exemple, nu s-ar luat majoritar din oraşe medievale de tipul celor vest europene. Ei vor să impună unui oraş care nu le-a avut niciodată suficient de mult nişte modele de spaţii publice care nu au cum să meargă cu adevărat aici. Şi aici vin unii şi zic pentru că aceşti indivizi profesionişti nu pot să citească oraşul şi cum acesta a evoluat. Eu nu zic asta - pentru că ei cunosc oraşul, cunosc evoluţia lui, istoria lui, arhitectura lui şi perioadele majore de edificare (boom-urile imobiliare) ceea ce le scapă sunt procesele care au dus la aceste rezultate, şi întelegerea unui modus vivendi al unei epoci din care după perioada comunistă nu prea mai rămâne nimic.

Să mă exemplific printr-un caz mai simplu - cel al unei case şi al istoriei ei. O casă are o istorie complexă, pe mai multe layere. Unul este cel al edificării şi al istoriei stricte imobiliare. Cine când şi de la cine a cumpărat-o, când,cine şi în ce circumstanţe a construit-o. Aceasta se reconstituie relativ uşor prin prisma documentelor juridice rămase (acte de vânzare-cumpărare, de donaţie, de zestre, etc) În acestea facem cunoştinţă pentru prima oară şi cu proprietarii, reduşi la vânzători sau cumpărători, purtători ai unor nume. Dacă avem noroc putem trece pe un alt palier adică cel al istoriei intime a casei respective pornind investigaţia istorică de la personalităţile ce au locuit-o. de-a lungul timpului. Rareori însă, avem acces la memoriile cuiva care nu numai că a cunoscut acel modus vivendi al casei dar care ne poate da detalii despre personalităţile personajelor care au locuit în ea.

Din nefericire în practica de arhitectură acest gen de investigaţie nu se face - fiind socotit a ţine de istorie, antropologie, sociologie dar sub nici o formă de arhitectură. Şi astfel arhitecţii nu pot şi nici nu sunt interesaţi să descopere mai multe despre cum s-a trăit în acea casă şi nici despre anumite particularităţi ale ei, ce mai mult ca sigur îi dau valoare. Şi asta pentru ca tot acest modus vivendi, dacă eşti atent la el, îşi lasă amprentă în finisaje, în distribuţia interioară, în decoraţie, în organizarea grădinii, în acele detalii mici preţuite de lumea de altă-dată.

Dar revenind la spaţiul public bucureştean. Acesta reiese într-un mod particular din cele 800pagini de memorii culese în volumele seriei Poveşti ale... Delimitarea temporară impusă de culegătoarea de memorii diferă de la personaj la personaj însă se înscrie între sfârşitul sec XIX şi mijlocul perioadei comuniste (anii 70, rareori se ajunge în anii 80). Unele excepţii merg până în sec XVIII dar doar la nivel istoriografic şi nu şi arhitectural. Personajele alese au o vârstă venerabilă dar poate mai important, în decursul vieţii au făcut parte din cercurile intelectuale româneşti. Pictori, artişti, scriitori, dramaturgi, oameni politici toţi se pot regăsii în micile anecdote, povestiri în ramă, dar poate mai interesant casele lor.

Iată câteva observaţii cu privire la viaţa socială care se verifică în majoritatea povestirilor, completându-se reciproc.

1. Până târziu în sec XX funcţionează un sistem de vizite la domiciliu care urmează un ritual prestabilit. Astfel se consolidează relaţiile sociale, astfel se fac noi cunoştinţe (prietenul X doreşte să o introducă doamnei Y pe d-şoara Z) Este adevărat că oamenii ies şi în oraş la anumite ocazii speciale (la sfârşit de săptămână). Acestui sistem de vizite îi corespund în alcătuirea funcţională a caselor de altă dată unele spaţii care astăzi sunt străine majorităţii dintre noi - saloane, birouri, biblioteci, terase, portice, loggii - în sensul că nu am ştii cum să le utilizăm ca atare.

2. Grădina din faţa casei şi cea din spatele casei. În numeroase cazuri avem descrieri ale acestor spaţii care în decursul timpului odată cu densificarea Bucureştiului au dispărut. Spaţii care pe lângă rolul de relaxare au avut un puternic rol de spaţiu public. Avem descrieri de petreceri de zile onomastice şi de naştere, chiar şi nunţi ţinute în grădini.

3. Moda seratelor muzicale. Mai toţi domnişorii şi domnişoarele de familie bună învăţau ca o formă de educaţie culturală să cânte la un instrument muzical al epocii. In majoritatea cazurilor prezentate este vorba de pian. Pianul ca şi harpa,personal m-au fascinat prin mărimea lor. Ca să ai un pian trebuiea să ai spaţiu unde să-l ţii de unde şi saloanele, de unde şi camerele înalte pentru o acustică mai bună. Pianul este un instrument muzical cât este şi o piesă de mobilier. Istoric vorbind însă, seratele muzicale încep undeva în anii de sfârşit ai sec XIX pentru ca obiceiul să dai recitaluri de pian acompaniate sau nu cu alte instrumente şi voce să atingă o culme în perioada interbelică, când instrumentele devin ceva mai accesibile clasei de mijloc. Apoi brusc moda decade prin lipsa interesului sau prin problemele locative şi financiare. Oamenii afectaţi de criză îşi vând instrumentele (şi nu numai, bijuterii, artă, cărţi) pentru a trăi. Se mută în case mai modeste unde nu pot să acomodeze un pian, nu pot să dea serate muzicale, nu-şi pot menţine un stil de viaţă cultural cu care au fost obişnuiţi, crescuţi. Cu toate acestea continuă să asculte muzică.

4. Plimbările la Şosea. Bucureştiul se termina în Piaţa Victoriei de azi în perioada interbelică. Este amuzant să vedem lucrurile aşa în prezent când dezvoltarea urbană a făcut ca nordul să fie cel mai favorizat vector. Plimbările la Şosea reiese că aveau acel aer ritualic, un mod pentru bucureşteni de a experimenta spaţiul public. Evident un spaţiu public mai neconformist formal. Ieşeau la Şosea pentru a vedea pe alţii, pentru a fi văzuţi dar şi pentru a se bucura de natura sălbatică, de aerul câmpenesc al zonei. Nu mergeau să stea într-un loc ci ieşeau la plimbare, aveau un traseu. Câţi tineri din ziua de azi mai folosesc acest mod de interacţiune cu spaţiul public. Ies şi eu la o plimbare în parc/oraş nu-şi mai are loc în vocabularul curent ci sintagme ca ieşim în oraş sau ieşeală (neologism ce defineşte o ieşire în oraş cu prietenii conform unei serii de reclame de la Vodafone).

Şi ca o concluzie spaţiul public bucureştean aşa cum reiese el din memorii şi pozele de epocă este unul fragmentar, atipic, manifestându-se în locuri azi private, sau semiprivate. Azi spaţiul public de acest tip este aproape mort datorită schimbărilor sociale şi economice iar o reînviere a lui ar necesita multă dibăcie din punct de vedere urbanistic, social şi arhitectural.

Partea a 2-a despre spaţiul public cu valenţe comerciale-târgul şi alte magazinaşe şi hanurile de altă dată. Asta cândva când o să fac rost de o altă carte din seria Poveştilor cu privire la Negustori

Read More......

Probleme de timp

Ce facem fiecare cu timpul care ne este pus la dispoziţie în viaţă ne priveşte, cu toate acestea să-i spui unei persoane că şi-a irosit timpul într-o facultate de 6 ani este ca şi cum i-ai spune că şi-a ratat existenţa.

Altă fază de care m-am tot izbit în ultima vreme se referă la acea răbdare-lene ancestrală a românilor soră cu las'-pe-mâine-ce-pot-face-azi, verişoară primară cu merge-şi-aşa şi asta-i-situaţia numită las'c'avem-timp, cu formele las'c'ai-tu-timp. Înţeleg răbdarea dar pe de altă parte urăsc pierderea de timp, aşa, doar să fie, doar să tai frunză la câini.

Şi ce vor să-mi spună toţi oamenii ăştia rude, prieteni, cunoscuţi, până la urmă cu las'c'ai tu timp? De unde am EU timp? Am 25 de ani, tocmai am terminat o facultate de 6 ani FĂRĂ master inclus (deh, aşa era sistemul pe vremea când am dat eu admiterea), nu am un job, şi nici nu prea se întrevăd şanse de aşa ceva în viitorul apropiat, nu am planuri de întemeiere a unei familii prea curând (unele don'şoare de a mea etate deja visează la un bebe), nu am un CV de luat ochii pentru că nu m-au ţinut buzunarele să mă perind pe la studii în afară (căci altfel media mi-ar fi permis) şi ,poate ce e mai important pentru această perioadă, NU mă gândesc la emigrare.

La 25 de ani pot să enumăr doar câteva din lucrurile pe care le observ la foştii mei colegi de generală şi de liceu pe care eu le-am ratat. Ele toate se grupează sub acea mare umbrelă numită experienţă de viaţă - pe care eu nu o am pentru că aparent mi-am pierdut timpul cu altele. Şi acum încerc să recuperez. Nu am timp, mă simt din punct de vedere profesional (la 25 de ani, vârsta managerilor în plină ascensiune în faimoasele multinaţionale) la pământ.

M-am uitat la echipa care a realizat pavilionul de anul acesta de la Bienala de la Veneţia şi acolo am văzut oameni mai tineri ca mine cu 1-2 ani cu o experienţă profesională net mai vastă. Oameni care au plecat cu burse, s-au aciuit pe ici pe colo pe la birourile esenţiale de arhitectură din afară (Koolhaas, OMA -ce fain dau într-un CV, nu-i aşa?) au câştigat experienţă profesională şi acum pe baza ei dar şi a unui modus operandi şi a unei idei fac pavilionul României 2010. Şi stau şi admir dar şi mă-ntreb. Oare am ratat eu voit toate oportunităţile de afirmare profesională încă din facultate? Şi dacă da, atunci e de rău, este că nu mi-a păsat suficient de ceea ce fac, de ce meserie mi-am ales pe viaţă? Oare chiar au dreptate cei care îmi zic că am terminat 6 ani de studii superioare degeaba?

Există un paradox. Acela între cei care îmi zic că am pierdut timpul făcând alte lucruri (benzi desenate, pe artista, etc) şi că n-am participat la concursuri şi workshop-uri pentru dezvoltarea profesională şi cei care mă bat pe spate compătimitor şi-mi zic, las'c'ai tu timp, mamă. Timp am avut la fel ca şi ceilalţi cum l-am folosit a depins de mine, dacă l-am irosit nu a depins întotdeauna de persoana mea, dacă am decis să studiez aici toţi cei 6 ani, să-mi dau diploma aici în 2010 şi să-mi caut de lucru doar din anul 4 au fost opţiunile mele. Poate că, uitându-mă la ce au ajuns unii din colegii mei, dotaţi cu evidente calităţi manageriale superioare şi cu voinţă, calea profesională de până acum este umbrită, seacă, săracă. Poate de aia simt că n-am timp. Pentru că am de recuperat decalajul îngrozitor de experienţă de viaţă, de experienţă profesională. Aşa că las'c'om vedea şi las'că vezi tu mai încolo nu-mi convin.

Iar faza tristă cu ţi-ai ratat existenţa dacă nu reuşeşti să profesezi meseria după 6 ani de facultate este atât de lame încât... Bine, să zicem că ar fi lame, dacă m-aş găsi în situaţia în care să termin facultatea şi să nu-mi mai placă să fac meseria pentru care am făcut-o. Asta pentru simplul fapt că nu ştiu ce aş putea să fac decât arhitectură.

Read More......

Lecturi bucureştene

Vara în general citesc, asta dacă nu am şcoală (pentru că am terminat-o anul ăsta), dacă nu plec pe undeva (ceea ce nu se prea întâmplă datorită crizei şi a faptului că nu am un job) şi mai ales dacă e cald şi nu am chef să ies pe afară.

Vara asta am inaugurat o nouă serie de lecturi referitoare la istoria Bucureştiului.
Am început cu o carte arhitecturală Oraşul transparent de Ştefan Ghenciulescu pe care am luat-o la reduceri la Cărtureşti,. Drept să spun la început nu m-a prins însă fiind scurtă (80pagini şi cu poze) i-am acordat o şansă şi...am fost plăcut surprinsă.

Cartea este de fapt o formă editorială a lucrării de doctorat a respectivului Ştefan Ghenciulescu - care este cunoscut cititorilor de texte arhitecturale prin faptul ca este redactorul-şef al revistei Arhitectura. Subiectul este o analiză a oraşului Bucureşti din perspectiva conceptelor de limită şi transparenţă. Lectura este uşoară şi fluidă bine organizată şi ilustrată. Premizele de la care pleacă şi pe care vrea să le argumenteze sunt legate de spaţiul public tipic bucureştean. Astfel citind printre rânduri am avut o mică revelaţie. Ţin să menţionez că nu mi se întâmplă des asemnea lucru. Pentru început am înteles ca spaţiul public în Bucureşti a fost întotdeauna un pic diferit. Pieţele, squarurile nu s-au dezvoltat pentru că erau alte structuri spaţiale care jucau rolul lor şi anume curţile şi grădinile şi străzile ele însele. Dar aşa cum ilustrează şi autorul în zilele noastre acestea nu mai funcţionează, au fost retrase din uz, construite, grădinile distruse iar gardurile de la intrare opacizate. Brusc un Bucureşti transparent în care funcţia socială era jucată tocmai de spaţiul liber semiprivat se transformă într-un Bucureşti opac, blindat.

Lectura a doua şi poate cea mai consistentă este seria Victoriei Dragu Dimitriu, Poveşti ale... de la editura Vremea. Cărţile sunt în număr de 3 intitulate: Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti. Pe langă acestea mai sunt încă alte 3 sau 4 cărţi similare dar specifice pe care nu am reuşit să le găsesc.

Seria este organizată sub forma unor interviuri cu personaje, oameni în vârstă, în majoritate având ca stramoşi fie vechi familii nobiliare din Ţările Române sau intelectuali ai perioadei anilor 30. Titlurile sunt o problemă a seriei, din punctul meu de vedere, sunt inducătoare în eroare. Spre exemplu poveştile doamnelor sunt de fapt poveşti spuse de doamne şi nu sunt întotdeauna despre ele, sau dacă sunt despre ele atunci este într-o mică proporţie. Poveştile sunt structurate de fapt şi de drept după casele în care au locuit sau despre care ştiu să povestească câte ceva povestitoarele. Lectura memorialistică este dificilă în acest caz pentru că nu toate persoanele au darul povestirii, unele dintre ele eludând subiectul întrebărilor autoarei. Seria se dovedeşte parte genealogie, parte istorie, parte arhitectură şi parte sociologie. Categoriile sociale prezente sunt diverse de la istorici, arhitecţi, oameni de teatru şi avocaţi, ingineri şi artişti. Perioada de timp care este prezentată merge în unele cazuri de la 1800 până undeva în jurul anilor 1980, perioada distrugerilor ceauşiste, dar depinde mult de datele personale ale fiecărui povestitor

Casele prezentate sunt mai puţin cunoscute dar amplasate în centrul oraşului, case pe care trecem în fiecare zi şi de care habar nu avem ce ascund înăuntru dar mai ales ce istorie au. Dacă ar fi un moto al acestei serii probabil ar fi acela că casele urmează destinul proprietarilor. Şi că această istorie minoră încearcă prin intermediul arhitecturii să readucă la viaţă o epocă dispărută.

Observaţiile personale, lăsând la o parte problemele de memorialistică şi tehnică a povestirii (ce în unele cazuri lipseşte cu desăvârşire), ar fi umătoarele:
+ termenul de casă apare foarte rar - oamenii aveau case. Ceea ce nu înseamnă că aveau în general mai multe împrăştiate prin Bucureşti ci că aveau mai multe rânduri de case pe acelaşi loc atât spaţial cât şi temporal. Sunt cazuri de case ce se construiesc în faza altor case sau în spatele altora, mai apoi ca cele dintâi să fie abandonate, închiriate, vândute, demolate şi pe locul lor construit altceva.
+ blockhaus-urile moderniste de care am tot învăţat prin şcoală sunt în proporţie covârşitoare rezultatul unor familii numeroase rezolvând problema locativă. Un cap bătrân de familie dorind să-şi păstreze rudele aproape demolează casa de sec XIX şi contractează fie o antrepriză de construcţii fie un arhitect pentru ai realiza un bloculeţ de 4-5 etaje, câte un etaj pentru fiecare copil al său (şi da, familiile de atunci erau numeroase)
+ grădinile sunt entităţi în sine, au o magie aparte, sunt desprinse din La ţigănci. In ele se desfăşoară o mare parte din viaţa socială din timpul anotimpurilor calde.
+ există o diferenţă subtilă în modul în care se relatează şi pe ce se pune accentul între poveştile doamnelor şi ale domnilor. La doamne o să găsim referinţe despre grădini, bijuterii, costume, muzică, literatură şi mai puţină politică. La domni domină afacerile, politica, război, biblioteci, curse de cai.
+ ce mă încurcă şi cred că seria s-ar preta la a fi transformată într-un ghid dacă l-ar avea, este lipsa unei localizări precise a caselor, a unei hărţi. Majoritatea au adresele menţionate pe ici pe colo dar unele dintre ele sunt depăşite.Adică fie străzile şi-au schimbat de câteva ori numele de atunci, fie străzile nu mai există fiind încorporate în bulevarde prin lărgire sau poate mai trist, dispărute cu ocazia Casei Poporului. De altfel ar fi frumos dacă ar fi mai multe imagini epocă sau actuale ale imobilelor de care se vorbeşte. Unele descrieri lasă mult de dorit.
+ mai multe ilustrate, poate un portret-poză cu povestitorul, şi imaginile din arhiva personală care sunt menţionate în text să şi apară în anexe.

Cu ce diferă aceste cărţi de restul articolelor online despre Bucureşti? Deşi tratează fragmentar istoria minoră, fac referire la acelaşi oraş, la acelaşi spirit al locuirii azi pierdut. Practic ne arată partea necunoscută a arhitecturii-cea a oamenilor care au locuit acele case şi a destinului lor.

Cu ocazia acestei lecturi, dar mai ales pentru că am citit această parte de memorialistică în acelaşi timp cu Oraşul transparent am ajuns la anumite concluzii cu privire la spaţiul semiprivat, atât de cunoscut în şcoală dar care nu am înteles pe de-a întregul cum era utilizat. Am mai înţeles şi sistemul de vizite serate, întâlniri culturale care ţinea loc de cafenele şi terase de azi. E păcat că bucureştenii au pierdut acest obicei. De asemenea grădina care în unele cazuri era părticica de Eden a fiecărui bucureştean cu case.

Şi în încheiere pentru că nu fac nimic poate ar fi interesat de făcut urmatoarele lucruri de sinteză.
+ început o listă-index cu străzi şi fostele lor nume şi modificări. Ca punct de plecare am în posesie o carte cu aşa ceva însă din nefericire nu conţine prea multe străzi. Apoi mai este şi o foarte cunoscută hartă a Bucureştiului din 1930-40 cu nume şi transport în comun
+ apoi luat povestire cu povestire din cărţile seriei mai sus menţionate şi marcate-relativ pe un google map locaţiile caselor. În cazurile în care construcţia nu mai există menţionat acest lucru, dacă există poate să reinstituim instituţia Vizionării Caselor (Housewatching). Înarmată cu cunoştinţele de rigoare descoperirea casei va fi mult mai interesantă pe teren.

Read More......

Dincolo2 episodul1

"Dincolo2" presupune existenţa unui Dincolo1. Ele sunt de fapt numele de cod ale celor două apartamente aflate în posesia familiei. Dincolo1 este casa bunicilor mei care acum este în proces de închiriere iar Dincolo2 este viitorul meu apartament care este încă în lucru.Am evitat să pun poze sau să scriu despre el dintr-o superstiţie stupidă dar acum când a început şi el să arate într-un fel am decis să-l prezint cum se cuvine într-un serial pictorial.
Imaginile sunt luate cu camera mobilului si sunt un pic neclare.
Încă nu ajunsesem să facem curat deci e cam şantier. Uşile noi s-au pus deja. Holul cu noua gresie. Stanga o cameră, dreapta baia, vedere din living-workarea to be.

Aceeaşi zonă un unghi un pic mai larg. Aici a fost odată un perete fix sub grinda vizibilă. Urmele se mai văd în pardoseală

Acelaşi hol dar cu o schimbare notabilă. Dulapul de haine de la Ikea cu uşi cu oglindă montat. Am făcut curăţenie pentru montarea lui iar în prezent este iar varză pe jos.
Close up pe uşa de la cameră ce se deschide în cameră. Uşa de la baie din motive de spaţiu se deschide pe hol cumva peste dulap. Iniţial se deschidea şi ea în baie dar am modificat asta lărgind şi golul uşii. Astfel sunt fericita posesoare a unei uşi de baie de 85cm identică cu cea din imagine. Avantajele modelului ăsta în loc de un model cu foaia de uşă plină sunt: ziua de poţi duce la budă fără să aprinzi lumina - pentru că ai suficientă lumină difuză prin sticla respectivă reflectată de uşile oglindă ale dulapului şi difuz de finisajul alb şi evident iţi dai seama dacă cineva e la baie sau nu dacă lumina e aprinsă sau nu.

Niste poze mai acătări luate de această dată cu aparatul foto
.Mai avem o groază de făcut, iar faza cu aducem oameni să-ţi facă nu merge din lipsă de fonduri dar mai ales din dorinţa de a păstra anumite finisaje şi a unor elemente de mobilier care pe unii din aceşti muncitori nu înţeleg. Ca să mă fac înţeleasă doar protecţia parchetului în operaţiunea de demolare a peretelui a fost un chin şi nu mai vorbesc acum de curăţarea lui care nu este nici acum completă.

Read More......

Arhitecturi colaterale

Încă din timpul cursurilor Dl. Augustin Ioan despre noi tendinţe în arhitectură, mi s-au părut suspecte aceste noi direcţii - arhitectura parametrică, arhitectura şi diverse alte ştiinţe sau arte. Ok, nu am nimic împotriva noilor căutari atăta timp cât au un rezultat clar şi bine integrat în produsul de arhitectură însă...

Să exemplific. La nivel de masterplan unii studenţi întrebuinţează algoritmul celulelor Voronoi pentru a descoperi şi trasa diverse legături, uneori chiar şi trame stradale "intesesante". Cum sunt aceste exerciţii utile? Cum poate cineva trasa o tramă stradală folosind Voronoi şi să şi o creadă plauzibilă?! Da este un produs organic DAR asemenea pattern nu se regăseşte produs de mâna omului, ci doar aşa organic, natural.

Sunt de asemenea de acord cu asemănarea oraşului cu un sistem. Dar de aici până a scrie poezii, metafore despre oraşul ce dispare este cale lungă. Oraşul este un sistem pentru că are la baza funcţionării o serie de mecanisme nu pentru că este un produs organic, natural.

O altă direcţie actuală dusă la exteme (în general sunt contra extremelor în orice direcţie) este cea de green, ecologic. Şi urmăreşte o simbioză bizară între oraş şi fermă. De la acoperişurile verzi până la acoperişurile verzi pe care ne creştem varza, morcovii şi roşiile organice nu este decât un pas. Ceea ce vrea această direcţie (misiunea ei) nu este alta decât să rezolve o problemă umanitară - lipsa de hrană datorată ocupării terenurilor agricole de dezvoltarea urbană - prin ecologie. Din punctul meu de vedere este un act terorist la adresa arhitecturii. Este ca şi cu arhitectura ar fi fost deturnată de o organizaţie ecologistă-umanitară şi pusă să-şi spăşească păcatele amprentei de carbon ridicate, global prin acomodarea în spaţiile publice, deschise ale sale (deşi uneori şi interioarele sunt vizate pe post de sere) a unor crescătorii verzi.

Pe lângă problema de principiu. Ce naiba are arhitectura de aface cu această nouă ramură a agriculturii urbane? Urmează şi problemele tehnice. Cum şi mai exact ce o să se poată creşte pe acoperişurile alea verzi? În ce condiţii? Ce instalaţii vor avea nevoie să fie proiectate, instalate în clădirile suport pentru a putea să funcţioneze sistemul? Dar rămâne şi întrebarea DE CE ar trebui arhitectul să se ocupe şi de aşa ceva?! Da, există ramura peisagistică a arhitecturii ÎNSĂ aici nu-i vorba de estetic, este vorba despre o problemă umanitară şi mai gravă, şi mai importantă - de unde, judec eu, arhitectul este invitat pentru a doua oară să devină Salvatorul omenirii, capabil să rezolve prin intervenţii minore problemele sociale (şi acum foametea ). Să ne aduce aminte cum s-a terminat ultimul vis al arhitectului de semizeu ce poate să rezolve probleme sociale şi economice după bunul plac? Mişcarea Modernă, problema locativă, unitatea de locuit, Le Corbusier? Când greşeşti atât de mult în înţelegerea mecanismelor sociale este poate mai bine să stai în banca ta şi să nu fi deturnat de salvarea omenirii.

Al doilea exemplu este cel al arhitecturii virtuale, cea care deşi există ca reprezentare nu există fizic. Recent filmul lui Nolan Inception, speculează şi această nişă. Arhitecturi virtuale în jocuri, filme s-au mai văzut însă nu şi arhitecţi de vise. Poate termenul este greşit folosit în film - poate nu de un arhitect aveau nevoie ci de un designer pentru că: a) legile fizicii după cum s-a văzut pot fi manipulate de unde o groază de probleme instant rezolvate. Spre exemplu materiale care nu există utilizate, construcţii infinit de înalte şi multe altele dintre cele mai puţin bizare şi bătătoare la ochi, poate o acceleraţi gravitaţională selectivă? b)totul se construieşte din nimic. Nu tu implicaţii financiare, nu tu şantier, nu tu aprobări de construcţie, nu tu reglementări urbane. Dar mai ales nu tu critici şi nu tu utilizatori direcţi sau funcţiune a construcţiei pentru că totul este o scenografie, creată pentru o singură utilizare (sau un număr redus de utilizări). De ce ar fi nevoie de un arhitect şi nu de un designer? Răspunsul este pentru o mai mare notă de realism pentru că arhitectul ştie o clădire pe care o construieşte el de la fundaţie la părţile sale ascunse. Ei bine dar atunci cum explicăm replica Ariadnei din film: Cum aş putea eu să-mi imaginez totul până la cel mai mic detaliu deodată? Răspunsul lui Cobb e un pic contradictoriu. Imaginezi până la un punct şi apoi de acolo urmează descoperirea clădirii care se construieşte singură. Oare? Atunci chiar nu cred că este nevoie de un arhitect, ci de un bun tehnician cu un bagaj de cunoştinţe vizuale serios şi apoi clădirea se ridică de una singură. Ce facil nu?

Cel de-al treilea exemplu de arhitectură colaterală este proiectarea parametrică, menţionând că mă refer la acea ramură ce se ocupă cu formele complexe, parametrice generate prin algoritmi în 3d în programe de genul grasshopper sau doar Rhino. Sunt de acord cu această căutare formală pe planul designului, când vine vorba de integrarea ei în arhitectura propriuzisă am unele reţineri.

Toată lumea s-a plictisit de cum arată arhitectura actual, profesioniştii caută look-ul secolului XXI şi unii sunt chiar convinşi că acest look v-a veni din direcţia designului parametric. Care-i faza cu acest design parametric, arhitectul creează un script pentru un software grafic 3d şi acest script generează o formă care mulţi o consideră organică mult mai aproape de natură decât cele tradiţionale. Forma deşi pare haotică la întâmplare este foarte raţional justificată de sacrul cod sursă! Să recapitulăm contradicţiile: 1) arhitectul devine designer prin mijlocirea programării, scripting-ului (şi ce bine ne stă fuzionând nobila meserie de scriitor de destine computerizat cu cea de arhitect!) 2) formele produse de o maşină prin intermediul unui software ce ne rulează scriptul ies organice, naturale în aparenţă 3) formele deşi sunt haotice şi organice au o logică ascunsă, cea a algoritmului, pentru că algoritmii sunt întotdeauna logici şi raţionali.

Alte mici probleme legate de acceptarea de către utilizatorii finali ai lor. Formele de acest tip au fost folosite cu succes în proiectarea de pavilioane, unde esteticul primează funcţionalului însă mă întreb, cum pot ele să-şi găsească aplicabilitatea în rândul clădirilor cu funcţiune. Or fi ele naturale şi interesante însă sunt total extraterestre când vine vorba de cladiri, spatii interioare cu o anume destinaţie. Oamenii nu o să le accepte prea curând doar pentru că sunt cool ca experimente, ele nu seamănă deloc cu construcţiile tradiţionale şi atunci, e cam greu să numeşti clădire ceva care nu ţi se încadrează în dicţionarul personal ilustrat la aşa ceva. Până acum singurele construcţii cu asemenea forme sunt cele foarte mari (vezi Koolhaas şi biggness) pentru că, fiind şi normal, este sunt nişte odităţi tocmai prin scară iar tocmai datorită scării li se pretează anumite forme. Alt spectru în care această direcţie este speculată este cel al designului de interior unde lucrurile pot să fie desprinse din Odiseea spaţială 2010 fără prea multe probleme.

Concluzia acestui post e simplă şi decurge firesc. Arhitectului, căruia în sec XIX i-au fost luate anumite atribuţii de către ingineri se simte lezat şi sărăcit, drept care încearcă, la fel cu a încercat şi Le Corbusier cu latura social,ă să-şi găsească o nouă nişă să fie ce era în antichitate. De aceea încearcă a îngloba: fie ecologia-agricultura, latura social-umanitară, fie programarea, scripting-ul transformând o unealtă tehnică într-un partener de lucru. Cum şi în ce măsură aceste direcţii vor fi integrate în larga profesiune a arhitecturii rămâne de văzut.

Read More......

Administrative

Se pare că acest blog va învia in lumina finalizării proiectului de diplomă şi după cum puteţi vedea CU DIACRITICE. Încerc să mă obişnuiesc să scriu din nou utilizându-le.

Am decis să înfiinţez 3 categorii de posturi(vor fi uşor de regăsit la tag-uri/etichete) :
+ editorial - unde o să bat cu convingere câmpii pe diferite subiecte de mai mic sau mai mare interes.
+ pictorial - unde o să postez poze (un fel de copil al tag-ului eye-candy) împreună cu unele comentarii pe baza lor.
+ personal - unde o să bat la cap pe toată lumea cu proiecte personale, adevăruri care dor, etc-uri domestice.

În rest tag-urile vechi o să rămână în folosinţă după cum se adaptează situaţiei.

Read More......

Despre diploma din nou

Pentru ca nu puteam sa nu fac un brainstorming la ceva atat de absurd care functioneaza de generatii doar prin miracolul divin.

Mituri
+ Proiectul de diploma se lucreaza de unul singur.
Da. Poate in visele frumoase ale studentilor silitori. Ok, poate exista acei 1% carora le iese treaba, insa mie care ma pot mandri fara falsa modestie cu o organizare perfecta si traditia lucrului din timp nu prea mi-a iesit.
+ Proiectul de diploma se face in ultimele 2 saptamani dinaintea predarii planselor.
Mda. Nu prea merge nici aceasta abordare. Cei care au facut-o ori au sfeclit-o ori au avut nevoie de ajutor urgent.
+ Machetele trebuie sa arate impecabil de aceea daca nu te stii bun la machetare mai bine gaseste pe altul sa ti-o faca.
Sabie cu doua taisuri. Merge doar daca persoana e de incredere si ai mai lucrat cu ea. Altfel se numeste risc si bani aruncati de pomana pe macheta. Multi au avut surprize cu machetarea anul asta.
+ Nimeni nu se uita la detalii de aceea poti doar sa le copiezi si cam atat.
Ei bine, anul asta s-au uitat si la detalii. Strainii ce-i drept, si doar la unele comisii. Oricum pentru a nu avea surprize neplacute recomand sa va uitati pe detalii si sa le intelegeti chiar daca le-ati copiat.
+ Comisiile din vara sunt mai blande/ca lumea decat cele din iarna.
Buuulshit. Oricum anul asta face exceptie. Nu stiu daca e vreo diferenta notabila daca dai in vara sau in iarna, cam tot acelasi drac este.
+ Multe planse=multa munca de apreciat
Mda, tinand cont ca unora dintre noi le lipsesc aptitudinile de esentializare si concizia, multe planse sunt doar...multe, scumpe, greu de lipit si muuuulte. Oricum dintre aceste multe planse nu vei avea timp sa prezinti decat 5%
+ Plotam pe hartie foto ca dau bine.
Argumentul merge bine pana la costuri. Multe planse sunt scumpe. Vei da pe plansele acestui proiect pe masura importantei diplomei.
+ Plotam pe formate mari ca sunt mai usor de lipit si pentru ca nu-mi incape X piesa altfel.
Am facut prostia sa plotez pe un format criminal 2xA0 unde A0-urile sunt landscape, deci 800x2300mm. Am injurat cand a trebuit sa le fac sul. Am injurat si cand a trebuit sa le pun pe panou si cand a trebuit sa le dau jos. Da, celebra piesa X care nu intra si nu intra a intrat in acest format dar cu ce pret. Sugerez unde este posibil A1. Asa nu va veti speria la vederea dimensiunilor planselor de A0 si multiplii. Si in definitiv cine e vinovat ca piesa X nu intra pe format la scara respectiva? Bineinteles ca proiectul. Faceti, deci, proiecte mai mici.

Sugestii.
Proiectul de diploma in prezent evalueaza doar capacitatile financiare si manageriale ale studentului. Nu glumesc - daca ai bani poti sa-ti angajezi o mica armata de "negrisori" sa-ti lucreze proiectul pentru tine. Si aici e o intreaga industrie. Studentii de anii 4-5 ar face orice pentru un ban in plus, mai ales acum cand nu prea mai ploua cu job-uri. Nici nu trebuie sa disperi daca n-ai idee. Majoritatea indrumatorilor adusi in pragul exasperarii de tine iti vor da o solutie mai de doamne-ajuta. De aici in colo trebuie sa te ocupi de ea.

Ce-ar fi daca diploma s-ar da oficial in echipa? Oricum se lucreaza 80-90% in echipe iar terte job-uri sunt externalizate -cum ar fi machetatul, 3d-ul si randarile. Si pentru a face lucrurile mai interesante sa se aleaga oameni din randul studentilor din anii mai mici. Studentii obtin experienta (vad ce-i asteapta si pe ei), ajuta la teamworking si cunosterea oamenilor noi. Plus daca treaba cu echipele este oficiala studentii sau colaboratorii sa fie pusi si ei la cartus, si sa poata sa treaca aceasta experienta in CV. Interesant? Poate. Dar sa vedem ce ar implica pe parte de birocratie sistemul.

+ Un fel de sesiune de "angajari". O perioada in care pe un panou/avizier/site/ blog/forum/group/whatever candidatii din acel an la diplome sa prezinte tema proiectului cat mai concis plus alte date privind proiectul, poate si caietul de prediploma, urmand ca doritorii sa se inscrie la acel proiect drept colaboratori. In mod firesc unele proiectele vor atrage mai multi doritori. Selectia se va face de candidat (da, o treaba in plus dar are si avantajele ei.). Este un fel de open bursa care are ca scop pentru doritori urmatoarele: experienta , vezi first hand cum este diploma, dai o mana de ajutor unui cunoscut , pentru ca in general cunoscutii se ajuta intre ei, ajungi si tu trecut in cartusul de proiect, primesti un credit in plus ( ar fi fain daca s-ar putea da macar acest mic bonus din partea scolii, desi ma indoiesc), recompense materiale daca se specifica acest lucru din partea candidatului ( of course negociabile in functie de munca prestata.)
+ Un numar finit maxim de asistenti per proiect. Acestia odata selectati sa completeze o fisa atasata hartogaraiei birocratice a proiectului de diploma, cu numele si grupa de unde sunt. Nu ar trebui sa serveasca la mare lucru - doar la evidenta si la linistea sufleteasca a secretarelor si POATE daca li se da vreun credit in plus pentru asistenta respectiva.
+ O data limita pentru completarea respectivei liste de asistenti
+ Profii indrumatori NU au ce comenta sau interactiona cu asistentii iar candidatul NU poate sa delege in cadrul asistentilor corecturile de diploma. (reversul ar trebuie sa fie valabil dar nu este)
+ Asistentii apar in cartusul de diploma de pe planse, proiectul fiind redactat de o echipa cu un sef - care este candidatul
+ Nota o primeste candidatul, echipa ramane doar cu eventualul credit si cu faima/esecul.

Nu-i chiar asa de greu, nu?
Avantajele pentru sistem in general (adica din punctul de vedere al scolii)
+ o mai mare transparenta a sistemului de diploma pentru cei din anii 4-5. Implicarea lor asigura de altfel interactiunea dintre anii care pana la introducerea cursurilor optionale acum 1 an nu prea exista.
+ experienta lucrului in echipa - ajuta enorm. Poate doar pentru asta ar trebui ca sistemul sa fie pus in aplicare.
+ legalizarea/oficializarea unor servicii oferite acum underground.
+ un sistem de absolvire care sa evalueaze ceva mai mult decat evalueaza acum. Un sistem complex pe care putine facultati il au in lume.

Dezavantaje:
+birocratie, hartogaraie in plus, multe dar multe probleme ce pot aparea din alegerile nepotrivite ale candidatilor, si din asteptarile inselate ale asistentilor.

Ce-ar fi daca s-ar organiza o singura comisie centrala pentru evaluarea diplomelor? Cu mai multi membrii, iar prezentarile sa dureze cam o luna cu mai putin de 5 oameni pe zi la prezentat. Probabil ca ar fi criminal dar barem ar fi mai transparent si mai unitar. S-ar putea realiza? O, Doamne-fereste! NU pentru ca prea multi ar dori sa fie capo-di-capi, sefi de comisie.

End of brainstorm.

Read More......

Dupa sase ani

...am terminat facultatea de Arhitectura Ion Mincu. Finalul nu a fost stralucit - de altfel mi-a lasat un gust amar care s-ar rezuma incisiv in "sase luni si mai bine de stress si batut capul pentru un 7.56" Da. atat am luat in diploma. O nota de care nu sunt mandra si pentru care am avut o mica cadere nervoasa imediat dupa aflarea rezultatelor.

Dar subiectul postului nu este "ce am facut la diploma" (subiect care ar merita cam 2 posturi intregi numai pentru a relata aventurile acestei absolviri) ci cum este DUPA si in cateva chestii bizare pe care facultatea de arhitectura le practica.

Spre exemplu, dupa sase ani in care ni se inoculeaza ca arhitectii sunt o specie diferita, ca avem o meserie nobila si ca suntem un ORDIN, grup select/etc - nu avem o ceremonie de absolvire ca la carte. Adica cu toata promotia (fericitii cei care au trecut diploma in sesiunea asta) cu un mic discurs de terminare din partea conducerii etc. E bizar pentru ca Ordinul Arhitectilor are o traditie in a tine si publica liste si tablouri (aici fac referire la perioada interbelica) cu arhitectii practicanti pe filiale. Dar se pare ca scoala noastra nu are asa ceva - o amintire,ceva care sa ne ramana si cu care sa mergem mai departe in viitoarea cariera profesionala. Ce insemnatatea are aceasta lipsa totala de spirit de comunitate, de casta? Este simplu de citit mesajul. "Fiecare pentru el!". Si din nou este si mai bizar pentru ca arhitectii in general lucreaza in colective/grupuri si foarte rar si pentru proiecte de mica anvergura, singuri. Propovaduiesc spiritul de echipa dar valorifica individualismul. Si aceasta nu ar fi decat una din contradictiile scolii de arhitectura.

Dupa sase ani in care ti se cultiva spiritul competitiv, caci tu trebuie ca arhitect sa-ti cresti ego-ul, sa fi mare si tare, si sa te impui in fata tuturor (valabil si ca persoana dar si ca proiecte in fata existentului sau a altor proiecte), sa ajungi sa ti se reproseze lipsa de modestie de la o persoana plina de aroganta si mandrie - un arhitect. Da, este unul din paradoxurile, hilare ale diplomei mele. Sau poate este vorba de o scindare de mentalitate care inca nu a ajuns in scoala. Arhitectura umila, cu respect si veneratie pentru existent. Astept sa o vad si pe asta.

Dupa sase ani in care am urmarit cum monumente arhitecturale si istorice sunt vandalizate, lasate prada distrugerii sau chiar demolate cu acte in regula sa primesc drept repros ca proiectul meu aduce un deserviciu monumentului (nn. ruina piciorului de pod al lui Traian) pentru ca genereaza prea mult trafic si ar fi mai bine sa nu fie pus sub un reflector asa de puternic. As vrea sincer sa mi se arate cazurile a catorva monumente istorice de valoarea acestuia care au avut de suferit in Romania din cauza supraexpunerii turistice. Da, in strainatate exista acest fenomen, la noi nu, pentru ca noi suntem inca in era nepasarii si neglijentei.

Dupa sase ani, si o indrumare de diploma in care toata lumea este impinsa de o reglementare stupida - as zice eu, sa aleaga si dezvolte proiecte monstru de zeci si sute de mii de metrii patrati (ma refer la acei minim 2500mp) sa ti se reproseze ca proiectul este prea mare, ca dezvoltare si ca suprafata. Este suprarealist de-a dreptul ca proful indrumator sa incerce sa-ti mareasca atat importanta cat si suprafata construita desfasurata a proiectului iar cei din comisie sa critice tocmai acest aspect. Si aici nu luam in considerare gradul de dificultate al proiectului. Un proiect de magnitudinea unui terminal de aeroport in practica curenta NU se face solo. De ce s-ar face la diploma un asemenea exercitiu? Un raspuns ar fi pentru a dovedi abilitatile studentului. Unii aleg asemenea proiecte in necunostinta de cauza pe principiul "complex=complicat=>daca il rezolv sunt cel mai tare. " Si ajung sa nu poata duce la bun sfarsit un asemenea monstru de proiect, cel putin pana la stadiul pe care-l cere diploma. Poate o solutie ar fi acceptarea de proiecte/teme de proiecte la diploma si la limita inferioara a celor 2500mp indiferent de subiect atat timp cat sunt dotari publice si nu fac parte exclusiv din segmentul locuirii. Cateodata mai putin inseamna mai mult.

Dupa sase ani inca putini sunt arhitectii care accepta diplomele de arhitectura pe teme de restaurare exclusiv. Unii dintre ei cred ca restaurarea si reabilitarea cladirilor existente cade in competenta arhitecturii de interior si implicit o diploma pe acest subiect abordata de un student la arhitectura si nu la interior este o greseala. Este si mai greu de crezut acest lucru in conditiile in care din 2008 scoala de arhitectura a deschis o sectie de restaurarea la Sibiu iar numeroase proiecte de atelier din anii4 si 5 incurajeaza alegerea unor teme de reconversii, reabilitari, situri cu personalitate, contextuale, zone urbane de reabilitat. Nu cumva se ascunde aici un alt paradox?

Dupa sase ani rare sunt diplomele care se dau in echipa. O intrebare fireasca ar fi de ce, pentru ca complexitatea unora din proiectele abordate ar justifica lucrul in echipa. Nu pot sa raspund la aceasta intrebare. Presupun insa ca este vorba de o problema de notare si de birocratie. Cum evaluezi si notezi contributia membrilor echipei?

Si acestea sunt doar cateva din paradoxurile scolii de arhitectura, vazute mai clar dupa 6 ani incheiati

Read More......

Indrumarea

...proiectului de diploma.

Ma apropii de finalul proiectului de diploma doar ca sa descoper cu stupoare ca acesta NU este un proiect coordonat si indrumat ci un proiect "flying solo". N-as avea nimic in aceasta priviinta numai daca mi s-ar spune asta din momentul prediplomei. La ce ma refer concret.

1. Nu pot da de proful indrumator cand am nevoie de el, in momentele critice. Da, este partial din cauza functiei sale de Rector dar dat fiind ca am ramas fix 6 oameni indrumati de el ai zice ca si-ar face timp pentru noi. Alti profi au un PROGRAM de intalniri care este cat se poate de regulat si fix. Ziua A si B intre orele xx:xx si yy:yy dai de mine pentru orice ai nevoie. Asa iti planifici si tu deplasarile si intrevederile. Nu trebuie sa te duci de fiecare data dar macar stii unde si cand il gasesti. SAU macar la finalul intrevederii sa fixati o noua data pentru urmatoarea (asa am procedat la dizertatie si a fost foarte convenabil

2. Insa proful de diploma poate da de mine oricand si oriunde. Imi fixeaza aceste sedinte, intrevederi, cum s-or numi oricand, dar mai ales in mijlocul zilei in zile de vineri sau cand am eu deplasari pe sit. De obicei ma duc la ele. La inceput din necesitate, mai apoi din complezenta si totusi ma duc. Nu am ratat decat vreo 2 sau 3 pe motive de deplasare sau de conditie fizica proasta. Si acum dupa nenumarate intrevederi,la doar 3 saptamani distanta de predarea finala a proiectului simt cum aceste intrevederi sunt complet inutile.

3. La ce bun este un prof cu o oarecare reputatie intr-o facultate daca tot "flying solo" se cheama indrumarea? Era un banc odata ca nu conteaza cum sau ce faci la licenta ci conteaza cu cine ti-o faci. Da, nimic nu e mai aproape de adevar. Din cauza numelui lui iau in medie +1 sau +1,5 puncte in plus la diploma. Dar cam atat, in rest sunt eu, proiectul meu si munca mea depusa.

4. Am ajuns in faza "stop-joc" premergatoare fazei "game over" Faza "stop joc" implica ca anumite lucruri din proiect, conformatii, volume, aspecte sunt batute in cuie. Ce rost mai are sa mai frecam volumul, sa-l intoarcem pe fata, pe dos, sa-l rasucim si contorsionam cand nu mai avem timp de redactat si terminat proiectul in sine. Am explorat cam toate variantele si m-am oprit la una convenabila, un compromis intre ceea ce vreau eu si ceea ce vreti voi. Pentru ca...

"Nu-ti face griji ca nu e cum vrei tu si nici cum vrea comisia ci cum vrea proful..." "Poftim?" as zice dar ma abtin. Dar faza asta "stop joc" este si ea importanta. Trebuie sa stii cand sa te opresti ca sa ai timp suficient sa redactezi altfel poti sa-ti iei adio la un proiect complet. E o problema de management pe care multi o subestimeaza sau o ignora. Adica sa-mi zici cu 2 saptamani inainte schimba pe aici si pe acolo prin locurile esentiale cand nu stii daca pot sau nu sa termin este pura sinucidere pentru student dar o lipsa totala de implicare a profului. Mai bine taci si zici merge si asa daca sunt aspecte minore care pot fi interpretabile. Te faci ca nu le vezi, nu vrei sa-ti demoralizezi studentul.

Faza "game over" este pentru multi o necunoscuta. Pentru ca termina de obicei pe muchie. Faza "game over" e somnul de dupa predare si prezentare. Tine putin, ore, sub 12 daca se poate. In faza asta trebuie sa te abtii sa-ti cauti greseli sau moduri de a indrepta proiectul. Pentru ca le vei gasi si iti vei face nervi ca puteau fii evitate daca mai stateai un pic inainte sa dai la plot plansele ETC.

5 . Si ajungem la declansatorul acestui post. Maine mi s-a fixat o intalnire-consultatie d'asta. Am fost anuntata azi dupa amiaza. Aveam un program, o lista de taiat - pentru ca sunt o persoana organizata care stiu ce am de facut pana cand - si acum ma gandesc daca merita sa ma duc sau nu la ea. Pentru ca.

- Nu am nimic concret pe care se poate discuta, avand unele chestii planificate de terminat pentru vineri si nu joi. Si cu toate permutarile si rearanjamentele nu pot avea chestii gata pana mai devreme de maine seara.

- Mai mult ca sigur ca imi voi pierde timpul ascultand aceleasi porcarii de la prediploma incoace

- Mai mult ca sigur ca se vor anunta schimbari minore prin locuri esentiale. Ce NU le voi implementa.

- Nu voi avea o discutie utila cu un instalator sau un tehnician, pe detalii de arhitectura si rezolvari punctuale pentru ca...nu...

Nu stiu cu ce ar trebui sa vin. Macheta de studiu - "Fooorma..." (reclama aia stupida la pufuleti ce rula intr-un timp). Planuri si sectiuni in care sa explic e pe ici si pe colo si cum o sa stea grinzile si etc. (care vor fi partial gata) Modelare 3d - tot din familiar fooormei? De fapt nu stiu daca nu cumva este o alta pierdere de timp, generator de nervi, stress, etc GRATUIT oricand proful doreste nu cand imi trebuie mie.

Ce pot sa zic in concluzie. Bad timing? Bad management? It sucks? Asta-i viata? Poate doar un gand ce mi-a trecut azi prin minte...

Profii au o reputatie de consolidat/aparat. Viitorii studenti sunt atrasi de reputatia/numele profului. Doar asa ajung in indrumarea lui. Atunci pentru numele lui D-zeu de ce sa-l lasi sa-si faca de cap si sa mearga asa cum vrea el, cum o fi si sa nu-i acorzi atentia necesara in elaborarea proiectului. Daca ajung sa te faca de ras si sa-ti scada reputatia? Makes no sense.

Read More......

Cat de mult tii la proiectul tau de arhitectura

O intrebare la care trebuie sa gasim singuri raspunsul atat in scoala cat si in practica de apoi. O intrebare care revine de fiecare data obsedant la fiecare corectura pe care o ai la atelier cu asistentii si profesorul. Pentru ca in esenta o corectura este o negociere.

In anii mici, 1 si 2 ma refer, obisnuiam ca si altii de o varsta cu mine sa merg orbeste pe recomandarile asistentilor si celor de la atelier. Eram prea mica, lipsita de experienta sa le spun "fac asa ca vreau eu si ca voi n-aveti dreptate."Oricum nimeni nu v-a avea vreodata tupeul sa zica asta in anii mici, nimanui nu-i trece prin minte asa ceva. Iese din discutie. Doar esti acolo sa inveti. Aici vreau sa adaug importanta, deseori subapreciata a pregatirii asistentilor din anii mici. Daca nu sunt oameni sensibili care stiu ce fac, dar mai ales stiu sa simplifice lucrurile de alminteri complicate ale arhitecturii, sa le faca pe intelesul maselor atunci avem o problema...si inca una mare.

In anul 2 am invatat sa fac bude. Da. budele, desi subapreciate si ele ,sunt ultima piatra de incercare in proiectare. Daca intr-un proiect perfect, caruia nu-i gasesti nici o vina in atitudine, redactare, proiectare, tii neaparat sa te legi de ceva atunci acel lucru sunt invariabil budele si evacuarile. Punctele by default slabe. Un proiect poate pica pe bude. Da, este oaresicum de neimaginat dar se poate. Oricum in anul2 am mai invatat ceva - ca profii se contrazic intre ei dar si mai rau se contrazic pe ei insisi. Venind dintr-un mediu de mate info acest lucru mi se parea paradoxal. Adica un om sa-ti zica ce bun si fain proiect ai azi si maine sa-si schimbe parerea cu 180 grade. Am asimilat cu greu acest concept prin prisma replicii "da-mi voie sa fiu azi mai intelept decat era ieri." O replica parsiva, inselatoare pe care studentul neinitiat o interpreteaza ca "si proful meu e om si inca invata desi a terminat facultatea acum X ani." si "omul cat traieste invata." Putini sunt cei care vad adevaratul sens "da-mi voie sa nu-mi pese prea mult de proiectul tau si sa-mi schimb parerea dupa cum m-am trezit azi sau daca mi-am fumat tigara si baut cafeaua." Nesiguranta, neimplicare, slaba intelegere a unor proiecte in care studentii pun suflet.

Trecand peste aceste doua revelatii ajung la a treia poate si cea care iti deschide ochii spre mai departe. Daca nu o traiesti pe viu si nu ii intelegi implicatiile profunde nu ai cum sa mergi de unul singur mai departe. Profesorii gresesc in sfaturile, corecturile pe care ti le dau. Da, pentru ca sunt oameni...nu doar pentru asta, ci mai degraba pentru simplul fapt ca studentul si profesorul se gasesc pe pozitii contradictorii. Nu este o greseala din partea profului si nici din partea ta - ci doar un dezacord. Proiectul insa nu are dreptul sa dezvaluie acest dezacord si deci trebuie sa fie unitar. Si aici apare dureroasa intrebare.

Cat de mult tinem la proiectul NOSTRU de arhitectura?

Am fost de doua ori pusa in situatii delicate. Facusem corectura cu un asistent pe care il apreciam si ale carui sfaturi mi se pareau utile. Proiectul avea ok-ul lui. Nu discutasem cu proful inca dar tineam foarte mult la proiect, la forma, la tot, pe scurt imi era ca propriul prunc. Si vine momentul in care trebuie sa discut si cu proful si atunci asist neputincioasa la masacrarea sistematica a muncii mele, a copilului meu. Si aici ma refer la taiat si spanzurat. Atunci am plans. Da, eram anul 2, iarna, un moment depresiv, cu o saptamana inainte de predare iar eu aveam proiectul zob. Ce era de facut? M-am dus la asistent si am incercat sa repar lucrurile. Asistentul insa isi schimbase si el parerea dupa a profului - atitudine duplicitara cu care am avut placerea sa ma intalnesc de mult ori de atunci. Am incercat sa merg pe solutia profului. Daca copilul meu era mort atunci macar sa-l adopt pe al altuia - mi-am zis. Concluzia a fost dezamagitoare. La predarea finala proiectul meu era asemenea cu al altor 10 din grupa caci, deh, cate solutii poate produce un atelier in anii mici! M-am simtit prost DAR ce e si mai important am inteles ca adoptarea solutiilor altora in detrimentul celor produse de tine nu este avantajoasa intotdeauna. Am luat o nota mediocra si nu am inteles mare lucru din critica proiectului. In primul rand pentru ca proiectul nu era al meu, in al doilea rand pentru ca nu intelegeam cu ce am gresit eu copiind fidel o solutie propusa de prof.

Anul 2 doua proiecte distanta si ceva experienta de atelier. Situatia este similara, cu distinctia ca asistentul de aceasta data si-a tinut punctul de vedere pana la capat - respect. In acest episod am intrat in conflict direct cu proful. Adica am refuzat sa fac modificarile lui in proiect pentru ca mie "nu mi se pareau justificate." Cat de mult am tinut atunci la proiectul meu? La fel de mult ca si in cazul precedent...si poate putin in plus pentru ca nu l-am avortat la primul semn din degete al maestrului. Rezultatul final - dezamagitor dar in acelasi timp plin de mandrie. Nota nu a fost importanta - pentru ca proful a notat in concordanta, a dezaprobat forma si solutia pana la capat. Asistentul m-a sustinut iar eu am avut satisfactia de a vedea cum proiectul meu nu mai este o copie ci isi pastreaza originalitatea.

Un mic salt inainte si o alta cadere nervoasa prin anul4 in care un asistent si un prof "m-au injunghiat pe la spate" intr-un proiect. Una este sa fi indrumat gresit si alta este sa fi lasat in greseala ta desi greseala era cunoscuta atat profului cat si asistentului. Poate a fost un test pe care l-am picat fara sa stiu - de existenta testului si de faptul ca l-am picat. "Hai sa o lasam sa vedem daca se prinde ca este gresit de una singura!" Corecturile au mers bine insa la predarea finala am avut un mare soc cand toate greselile posibile si imposibile s-au spart in capul meu si al proiectului meu. Replica mea de atunci a fost una disperata si seaca."Daca stiati toate astea atunci de ce m-ati lasat sa le fac, sa le pun in proiect?" N-am primit un raspuns la ea dar am avut satisfactia sa o fi spus cu voce tare. Atunci am realizat ca uneori mai multe pareri nu strica. Pareri neutre din afara unui cerc de indrumatori si evaluatori care sunt unii si aceeasi oameni cu unele si aceleasi vechi de secole hibe si obsesii. Tot atunci pe fondul unui puternic spirit competitional cu o alta colega de grupa am ajuns pentru prima data sa-mi pun intrebarea Cat de mult ar trebui sa investesc emotional intr-un proiect pentru ca in momentul in care acesta este facut zob sa nu ma simt ca dupa o despartire amoroasa? Raspunsul nu l-am gasit pentru ca fiecare proiect de atunci si pana in prezent a fost diferit.

Anul5 momentul in care am inteles regula flying solo. In anii mari odata ce ai stabilit in mare forma si functiunile poti sa nici nu te mai duci la corecturi pentru ca nu prea mai ai ce sa gresesti la proiectare si la redactarea proiectului in sine. Pe astea se bazeaza si asistentii de anii4-5. Discutiile cu ei nu se desfasoara in jurul scarilor, circulatiilor sau budelor ci mai degraba in sfera inalta a programelor de arhitectura si a conceptelor. Cateodata insa te lovesti prin forma si prin exprimarea aleasa de probleme de natura functionala CARE incredibil nu iti pot fi rezolvate de asistenti. Pentru ca ei nu se ocupa de "maruntisuri" ca astea si pentru ca "ai ajuns deja pana aici in formarea ta profesionala si ar trebui sa le rezolvi de unul singur." Ok, total absurd pentru ca daca vreau o parere pe latura functionala atunci ar trebui sa pot, teoretic, sa o si am chiar daca pare nesemnificativ. Da, pot sa ma impiedic in niste bude sau in niste scari sau... sunt multe asemenea exemple. Si apoi apar comentarii la predare de genul. "ai ajuns pana in anul4-5 si nu stii sa faci bude! Rusine! Ce te-au invatat atelierele din anii 2-3?Nimic." Poate pentru ca asa e natura proiectului si a formei pe care am negociat-o de comun acord pe parcursul corecturilor. Regula flying solo se aplica in general in momentul in care simti ca orice corectura este de prisos ca nu-ti rezolva problemele ci mai mult ti le adanceste dar mai ales cand nu mai ai timp. Nu te duci la ultima corectura inante de predare pentru ca evident nu vrei acea ultima parere a asistentilor si profului care iti v-a schimba proiectul radical si te va face sa pierzi noaptea de dinainte daca nu cumva era deja pierduta.

Anul5 concursul "Present" bonusul de incredere pe care tu singur il dai proiectului tau. Daca crezi in el si esti convingator atunci si altii vor crede in el. Un topic pe care mi-a facut placere sa prezint si care mi-a pus in evidenta calitatile oratorice si de convingere a publicului. Calitati care nu le am decat in 10% din cazuri. Sunt convinsa ca nu as fi participat cu acel proiect daca sustinerea mea nu ar fi fost atat de "patimasa". Atunci pot sa spun ca am tinut mult la proiectul meu. Atat de mult incat am participat la concurs doar ca o cuantificare a implicarii mele in proiectul respectiv. Atunci am avut si sustinerea asistentilor si a profului din pacate insa nu am avut si sutinerea juriului concursului.

Cat de mult sa tinem la proiectele noastre? Cat de mult ar trebui sa investim emotional in ele tinand cont ca investim creativitate si timp in conceperea si redactarea lor? Cat din aceasta investitie emotionala este riscata cat este safe si cate este bluffing doar ca sa dam proiectului sustinerea de care are nevoie pentru a sta de unul singur.

Read More......

La laser

Pentru multi dintre noi care fie nu au timp sau predispozitie spre machetare s-au inventat atelierele de machetare, si pentru ca tehnologic lucrurile sa mearga repede si sa renteze - s-a inventat masina de taiat cu laser a placilor din diverse materiale.

Pana acum un an pretul acestei tehnologii era destul de prohibitiv pentru studentii arhitecti, nu zic ca acum lucrurile ar sta mai bine, dar de bine de rau sunt cateva firme ce ofera asemenea servicii si care sa zicem ca in anumite limite de buget ti le-ai permite.

Cu toate acestea ramane inca un mister pentru multi dintre cei care nu stiu cu ce se manaca taiatul asta...cu laser, ce fisiere trebuie sa livreze pentru a obtine piesele sau macheta gata, la cheie.
Cazul studentilor de anul6 este cel mai comun pentru ca ei sunt cei care de obicei nu au timp si nici chef sa lucreze la macheta lor. Acesta este si cazul meu. Eu am decis sa fac un cross breed intre taiat profesionist si lipit/asamblat acasa. Pentru ca oricat ai incerca sa le explici ce si cum unor oameni despre proiectul tau, cum il vrei etc. TOT n-o sa iasa asa cum vrei tu din prima.

Azi a fost ziua in care am invata multe despre ce le trebuie tipilor de la laser sa taie si de asemenea am vazut si masina de taiat la lucru. Oh, joy! mirosul de carton ars nicicand nu a fost mai frumos. Taiere perfecta, desi softul are niste cerinte destul de drastice in ceea ce priveste fisierele de grafica vectorizata.

Tot azi am descoperit cartonul ondulat care are doua calitati. 1 are doua fete de culori si texturi diferite si 2. are o orientare a onduleurilor. De astea doua trebuie sa tii cont in paginare. Mai multe intr-un mini tutorial pe aceasta tema cand voi intelege si eu mai bine sistemul si materiale.

Read More......

Evolutie a studentului arhitect la Mincu

Anul1.
Este debusolat, daca nu vine dintr-un mediu artistic unde atelierele sunt ceva frecvent nu prea intelege care este faza cu ele. N-are habar de machetare sau de alte unelte mai smechere de desen (nu ca in anii mai mari ar avea mai multe cunostinte) Se duce la toate cursurile pentru ca orele la liceu erau obligatorii si ia notite constiincios (practica care nu dureaza mai mult de cativa ani). Se apuca de fumat daca nu era deja fumator pentru a se da bine printre cei cool ai grupei. Invata destul de greu unde sunt salile de cursuri pentru ca...facultatea noastra ESTE labirintica iar salile isi schimba denumirile o data la 3-4ani. Descopera sistemul de credite si modul in care se face media generala tarziu (asta daca cumva mai este si de la uman a-i explica ca de fapt este o medie ponderata intre notele de la materii si numarul de credite al lor este un calvar unde mai pui ca poate nu descopera deloc daca are norocul sa faca restante) Pica Zahariade - IAC in draci - si Crisan - pentru ca nu pot sa digere ce zice doamna iar calculele matematice merg mai greu dupa o noapte nedormita. Invata ca proiectele desi au o luna calendaristica de elaborat se fac in ultimele doua zile dinaintea predari, fara a pune la socoteala noaptea/noptile.

Anul2
Continua sa fumeze din reflex si in continuare pentru ca e cool. A invatat salile dar cateodata facultatea il mai surprinde noaptea cand nu mai stie pe unde sa o ia si cumva salile au iz de twilight zone. Da pe la cursurile importante si la seminarii doar cand anumiti colegi "seriosi" ii dau SMS sa-si miste fundul la scoala. A mai invatat urmatoarele doua lectii. Primele doua ateliere dintr-un proiect intotdeauna se freaca menta si nimeni din administratie nu se scoala mai devreme de ora 10. S-a imprietenit cu secretarele pentru ca are restante si pentru ca trebuie sa fie pus la curent cu ce se mai intampla prin catedre. La GD a reperat deja micul geniu al grupei si daca n-are noroc de asa ceva in grupa sigur va gasi vreun specimen in an. Cu ajutorul lui trece seminariile dar nu si examenul (sau daca-l trece o face la limita) Despre machetare nu pot sa zic ca se omoara dar este cu tip cu resurse umane (are prieteni care stiu ce si cum, prieteni mai mari evident) si se rezolva.

Anul3
Mai invata ca Iordachescu pica, si pica si iar pica...doar vede studenti restantieri la cursurile lui din anii 4 si chiar 5. Finisajele iara sunt ceva nefericit. Iar proiectele optionale impreuna cu cursurile optionale fac viata si mai amara. Acum trebuie sa-si gaseasca oameni "seriosi" (aia de la care sa-ti iei notitele si sa-ti dea SMS de "partial" sau "lucrare de verificare") din fiecare grupa de optional care nu se intampla sa fie grupa lui de an. Ce nasol - tocmai cand isi facuse sistemul de relatii bine pus la punct. Se intalneste cu Sandu si cu Augustin. Invata repede dupa ce este dat de vreo 3 ori afara ca Augustin nu-i place sa intarzii iar ca Sandu are un scris infect si ca oricum nu prea intelegi nimic din cursurile lui (altul la care observa o rata mare a celor picati) Isi gaseste un job iar datul pe la scoala brusc incepe sa nu mai fie rentabil.

Anul4
Datorita faptului ca are un job isi permite si un anumit stil de viata (sa vina cu masina la scoala, sa se imbrace elegant, sa-si dea la facut machetele la laser si plateasca oamenii sa-i dea restantele in locul lui) Tot datorita jobului se simte superior tocilarilor care iau notite pentru el si care ii dau schitele uneori pentru el. Il vezi rareori pe la scoala. De fapt profesorii din anii 4-5 descopera ca numarul de studenti in an este aproape dublu in momentul in care au examen fata de cel pe care il vad in mod normal la cursuri. Anul4 este anul pe care multi dintre studenti il rateaza in termenii de timpi petrecuti la scoala vs la birou. Tot anul4 este si anul in care simti cum focul pasiunii pentru arhitectura nu mai arde si te intrebi daca nu cumva ti-ai gresit cariera. Asta evident dupa ce ai trecut si prin niste cursuri referitoare la profesiunea de arhitect pe care ai fi vrut sa ti le fi pus in anul1 sa nu mai pierzi atata timp prin facultate. Unii isi baga intratat picioarele in scoala incat ii vezi doar la atelier si cateodata la seminari. Dar nici o problema, totul este minunat atat timp cat ai de unde sa faci rost de notite si cineva se ofera sa-ti explice intr-o pauza de tigara (pentru ca nu te-ai lasat tocmai acum cand lucrezi de fumat nu?) si nu pici proiectele. Pentru unii anul4 este anul in care reusesc sa plece la burse in strainatate. Unii nici nu se mai intorc preferand scoala de acolo scolii de aici.

Anul5
Similar cu anul4 doar ca din nou scoala isi da silinta sa sincronizeze predarile la milisecunda iar studentul invata ca a imbatranit. (De fapt litrii de cofeina, codeina si tutun plus orele nedormite cu lunile fie pentru scoala sau pentru birou isi fac simtita prezenta) Pentru unii dintre ei acest lucru se traduce in stres, oboseala dar si in afectiuni cronice fizice si psihice (cu totii aveam doage sarite dupa 5 ani de facultate). De asemenea invatam ca, desi in anul 4 proiectele se mai puteau flustura in anul 5 nu prea mai merge. Mai ales ca restantele anterioare trebuiesc luate iar nici o alta restanta facuta doar nu intra la anul in diploma. Toate peste toate, studentul de anul5 este stresat dar si functioneaza pe stres, imprimand stres si altora. Studentii de an5 sunt de fapt responsabili de cele mai multe dintre zvonurile nasoale despre anul6 (paradoxal deoarece ei sunt anul5)

Anul6
To be continued. Pana acum s-a tradus in alergatura multa, multa discutie pentru nimic, colegi stresanti cu intrebarile lor "Da tu ce faci la diploma?" si foarte mult timp liber - asta pentru ca sunt jobless - altfel s-ar fi tradus in job, job, job - a da si ceva pentru diploma, job, job si sambata ca asa trebuie si ca avem predare, job, si mama voastra de sesiune si cursuri, vacanta si iar job pana probabil la panica cea mare...dinainte de prediploma presupun.
Voi reveni cu impresii cat de stresant este anul6 cu adevarat.

Portretele ce reies de mai sus sunt doar orientative sunt constienta ca exista si exceptii de la regula insa cam asta este calea spre o viata linistita si lipsita de dureri de cap in scoala de arhitectura.

Read More......

Despre monumente si protejarea lor in Bucuresti 3

Episodul 3 are ca subiect atitudinile. Daca am vazut cam cum se pune problema in proiectare, sa vedem cum se pune problema in scoala. Pentru ca aici noii profesionisti isi formeaza principiile.

Evident atitudinea fata de monumente va depinde radical de segmentul cadrelor didactice pe care il vei consulta. Pentru ca fiecare catedra are opinia ei si este dispusa sa faca concesii de o natura sau alta (in functie de prioritati). Spre exemplificare. Sa luam Catedra de Stiinte Tehnice iti va zice ca este foarte frumos proiectul de restaurare insa fie tehnologia pentru a il pune in practica nu exista la noi in tara fie este prohibitiv de scumpa (sau nu s-a inventat) Sau ca, da materialul original trebuie pastrat insa trebuie cumva repus in opera ceea ce iti va da niste costuri la manopera astronomice. Departamentul de Istorie si Teorie va pune accentul pe modul in care faci restaurarea si se va uita mai putin la partea tehnica si la cea economica.
Si paradoxal Departamentul de proiectare iti va vinde doua "cai operationale" a nu te atinge de monument sau a-l parazita complet si integra in noua constructie (vezi ca exemplu Sediul Uniunii Arhitectilor din Piata Revolutiei).

Personal nu inteleg schiziunea aceasta radicala in cadrul dept. proiectarii. Imi aduc aminte de ultimul proiect din anul 5 in care unii dintre colegii mei si-au ales un sit in imediata vecinatate a Palatului Stirbei (Calea Victoriei). Imi aduc aminte de discutiile la atelier in care se chinuiau sa faca o arhitectura care sa lucreze cu palatul si pentru palat dar care sa nu se atinga fizic de palat in nici un fel. Absurd pentru ca, daca la exterior, suprateran nu te puteai lipi/lega de el nici in subteran lucrurile nu stateau prea bine datorita pivnitelor (cea mai veche parte a palatului). Ceea ce le lipsea colegilor pentru o interventie reala era un studiu pe monument care sa reliefeze ce se poate si ce nu se poate pe el (precis, exact, chirugical ce se poate demola ce nu, ce se reface si cum si care sunt libertatile noii arhitecturi in relatie cu vechiul) Acest studiu de ar fi fost prezent ar fi scutit comisia de evaluare a proiectelor si pe noi spectatorii de o intreaga dezbatere legata de ATITUDINI.

Dar de unde vine aceasta "cale operationala" a neatingerii de monumentul istoric. Din Carta de la Venetia a restaurarii dar la fel ca multe din aceste acte normative prescriptia respectiva are cu totul alte conotatii decat cele conferite de profesorii nostrii. Pe scurt paragraful vorbeste despre modalitati de realizare a legaturii directe nou-vechi (nicaieri nu este interzisa o asemenea legatura). Mijloacele tehnice trebuie gandite de asa natura incat sa nu dauneze monumentului si mai ales sa poata fi reversibile. De ce? Pentru simplu motiv de bun simt pe care carta il accepta. Generatiile viitoare poate vor fi mai avansate decat noi tehnologic si astfel solutia noastra de restaurare-integrare de azi sa poata fi refacuta maine mai bine. Este sensibil si de bun simt sa gandim monumentele sustenabil pentru generatiile viitoare. Nu inseamna sa le izolam sau sa nu intervenim pe ele. Profesorilor probabil le este greu sa le explice studentilor de ce anumite solutii nu se califica ca reversibile pentru ca acest lucru cere o cunoastere profunda a monumentului si a tehnologiei de noua generatie, de aceea adopta solutia simpla - nu-i lasam sa se atinga de monument si gata. Este o atitudine gresita si total refractara fata de scopul in sine - ajutarea monumentului sa traiasca mai departe (inca 100 de ani peste cei xxx pe care ii are)

Si revenind la proiectele cu palatul Stirbei, fiecare atelier in care situl respectiv s-a ales a mers pe o abordare diferita. Interesant a fost momentul confruntarii finale in fata comisie, cand studentul a fost pus sa-si argumenteze alegerea a se lega sau nu de monument si in ce mod. Condamnate au fost solutiile care se legau. De ce? Nici macar nu s-a incercat o detaliere tehnica pentru legatura respectiva in care studentul sa zica "Ok, am ales sa ma lipesc in punctele X, Y si T de monument pentru a realiza z,t,m,n obiective si cam asa vor arata zonele respective in DETALII DE ARHITECTURA." Doar eram anul 5 si se dorea un exercitiu de diploma... ar fi fost criminal sa se ceara detalii pentru asa ceva? Din punctul studentilor, bineinteles, toti vrem sa lucram cat mai putin si la un nivel de detaliere cat mai redus - pentru ca oricum proiectul l-am facut in ultimele 2 saptamani dinainte de predare. Din punctul profesorilor da, ar fi fost dezirabil, si totusi nu cred ca cineva ar fi stat sa se uite la detalii decat daca il interesa in particular. Pentru ca sa fim seriosi, detaliere de arhitectura oricat de fundamentala ar fi ea, paleste in fata CONCEPTULUI de arhitectura. Din punctul de vedere al proiectului (pe care nimeni nu-l abordeaza niciodata) acele detalii ar fi fost probabil totul. (God is in detail).

In prezent ma gasesc intr-o situatie conflictuala cu propriul proiect de diploma. Am parte de unul din acei profesori indrumatori care militeaza pentru a nu te atinge de monument. Am un sit interesant de complicat atat din punctul de vedere al terenului cat si al cladirilor/ruinelor de pe el. Am un sit pe care nici un profesor comod nu l-ar aborda - 4 vestigii arheologice de importanta nationala si un muzeu- monument de valoare culturala locala, o cadere de nivel, faleza Dunarii, un peisaj genial dar o zona de construibil extrem de restrictiva. De ce? Pentru ca a lucra pe el inseamna sa-l cunosti iar mie ce mi se poate reprosa este ca nu-l cunosc prea bine. Parca si vad replica, "D-soara, dar dumneata esti din Turnu Severin sau ai rude pe acolo?" Evident ca nu si asta automat imi scade din credibilitate. Pentru ca, ca sa intelegi un asemea sit (conform lor) ar trebui sa fi crescut si copilarit acolo sa-l vezi in transformarile sale. Poate ca au dreptate, dar poate ca e necesar tocmai de un om impartial pentru o interventie acolo. Poate ca cineva din Turnu Severin lucrand pe situl respectiv sa fie dispus la mai multe concesii in ceea ce priveste legaturile, amplasamentul etc.

Pe langa acestea pot zice ca duc un razboi - o negociere diplomatica (legata de diploma dar si in termenul de afaceri externe) cu profesorul in care imi argumentez fiecare interventie, fiecare miscare, fiecare detaliu - prin prisma beneficiilor pe care le-ar aduce sitului si orasului. Tuturor propunerilor mele mi se opun considerente de structura, de restaurare dar mai ales de ATITUDINE. Iar un proiect poate sa castige sau sa piarda tot prin atitudine. Daca atitudinea ta este opusa atitudinii celor ce iti recepteaza proiectul atunci oricat de bun ar fi si oricat de detaliat ar fi tot va fi condamnat. Trist. Pentru ca atitudinile se schimba cel mai greu.

Read More......

Despre monumente si protejarea lor in Bucuresti 2

In prima parte am discutat despre excese, dar nu am mentionat care ar fi o atitudine "normala" din partea atat a beneficiarului posesor de cladire veche cat si proiectantului.

Sa incepem deci cu proiectantul - pentru ca asa cum scoala ne formeaza asa si noi incercam sa ne formam clientii prin ceea ce construim (ajungem sa construim).

Facts.
1) Nu exista sectie de restaurare la facultatea de arhitectura Ion Mincu Bucuresti. De abia din 2009 exista ceva similar la Sibiu din necesitati practice. Prea mult fond construit vechi, prea putini oameni care stiu sa lucreze pe el si cu el, avand abilitatile necesare de arhitect si constructor.
2) In afara de zona Ardealului nu se poate vorbi de un fond construit OMOGEN in cadrul oraselor drept care nici nu s-a pus problema - cum s-a pus in Vest- de o specializare pe conservarea vechilor imobile, lucrari de amenajare, restaurare, etc. Pentru a intelege la ce ma refer sa luam exemplul scolilor italiene care sunt intr-un fel calate pe acest lucru - conservare, intretinere, cumva lucrari de mai mare sau mica anvergura intr-un construit existent. Noi n-avem asa ceva pentru ca cazurile sunt asa de izolate incat doar un numar redus de arhitecti se ocupa de acest lucru. Poate ca inca traim cu acea iluzie ca in Romania trebuie sa se construiasca de nou si ca tot ce e nou e si bun calitativ (finisaje, functiuni) si estetic (la moda)
3) Ultima mare campanie de restaurare a monumentelor din tara a avut loc undeva prin anii 60-70. Gratie oamenilor de atunci avem acum Hanul cu Tei (dar nu si Gabroveni), Hanul lui Manuc, bisericile manastirilor din Moldova etc. Acele monumente peste care s-a sarit la aceste restaurari din lipsa de bani sau pur si simplu pentru ca reprezentau burghezia (motive ideologice) sunt acum ruine. (vezi numeroasele palate ale nobililor maghiari din Transilvania spre exemplu)
4) Hanul Gabroveni s-a dovedit a fi un concurs ineresant tocmai prin prisma faptului ca au fost foarte putini oameni capabili sa lucreze pe un monument istoric. Evident ca, daca cineva sa pune pe adunat, se ajunge la concluzia ca cei care au lucrat acum 30-40 ani in restaurare fie sunt prea batrani ca sa practice fie s-au specializat in altceva intre timp restaurarea nefiind cautata in institutele de proiectare din tara. Deductia logica nu surpinde decat pe cei care ar trebui sa asigure formare profesionala - oare de ce de abia in 2009 se introduce sectia specializata la Sibiu.
5) Nu avem cultura vechiului, a obiectului valoros care vine din noi si din respectul nostru sincer pentru munca, valoarea memoriala a lui. Nu vrem sa pastram ce e vechi, pentru ca vechi este automat perimat si inutil. (reciproca nu este nici ea valabila), de aceea nu este de mirare ca nu ne trage inima sa pastram casele in buna stare din epocile trecute.

Dar toate acestea pot fi amendate intr-un fel sau altul. Pentru inceput sa existe vointa si facilitati oferite de stat pentru imobilele vechi (scutiri de la impozite si sisteme de finantare a interventiilor de restaurare si reabilitare - ceva similar cu ceea ce se intampla acum pentru reabilitarea termica a blocurilor)

Pasul doi ar fi revigorarea pietei de solutii constructive si tehnice de reabilitare - materiale, manopera etc. Pentru ca acestea sa nu fie la preturi atat de prohibitive.

Pasul trei care poate si trebuie sa mearga in paralel cu pasul doi ar fi o campanie de imagine in care oamenilor sa li se explice ce beneficii sociale le poate aduce locuirea intr-o casa veche sau ce pot sa faca cu o casa veche cei care o au. Pana acum reconversiile functionale cele mai frecvente sunt. locuinte ->sedii de firme; locuinte->cafenele, restaurant, bar; locuinte->case reprezentative; locuinte->muzee. Nu s-a incercat convertirea imobilelor de locuinte colective interbelice in hoteluri de lux sau cladiri de apartamente de lux de inchiriat (un sistem de imobil de raport dar nu pentru locuinte sociale ci de lux). In justificarea unei asemenea optiuni un rol important l-ar juca amplasamentul central al unora din aceste imobile cat si spatialitatea lor interesanta.

Pasul patru dar care poate incorpora pasii doi si trei ar fi crearea unui organism (nu stiu daca ar fi bine sa apartina de Ministerul Culturii sau de cel al Dezvoltarii din cauza coruptiei) ca un fel de centru de informare. Olanda are centre regionale interconectate similare pentru dezvoltarea de ansambluri rezidentiale. Similar centrul va functiona pe mai multe niveluri.
+ elaboreaza strategii de revitalizare a zonelor construite ale oraselor (cu prioritate pe zonele istorice si centrale)
+ elaboreaza si gestioneaza programe si proiecte de restaurare si reabilitare pe baza unor studii facute tot de ei pe zone (zonele de protectie sunt un punct de plecare)
+ au un serviciu de consultanta gratuit pentru beneficiarii de cladiri aflate in zonele protejate prin care le explica: ce au voie si ce n-au voie sa faca cu cladirile lor, ce ar putea sa faca pentru a obtine facilitatile fiscale prevazute la pasul unu (multi beneficiari nu stiu unde sa se uite in legislatie ca sa obtina asemenea discount-uri si toata birocratia ii sperie), indrumare in ceea ce priveste consultanta de specialitate in vederea elaborarii unui proiect de arhitectura concret ulterior. (ii iau de manuta si le indica o lista cu arhitecti care lucreaza pe asa ceva, sunt specializati si ii indruma pe cine sa-si aleaga dupa buget, cam ce lucrare vor sa faca ei acolo, etc) Partea asta de consultanta poate fi taxata undeva in costul viitorului proiect daca acesta se realizeaza.
+ organizeaza guided tours prin oras. Da, la noi nu exista asa ceva oficial dar altii au luat in calcul si perspectiva turistica a arhitecturii. Pe scurt, un grup de pasionati de istorie sau de arhitectura sa poata selecta dintre anumite pachete de vizitare a obiectivelor. Sa zicem ca faci unul pentru modernismul interbelic in Bucuresti, sau poate vrei unul care sa evidentiezi blocurile socialiste. Da, ar fi unui vestici interesati sa traiasca experienta comunista live. Sa vada cum se locuieste intr-o garoniera comfort trei in Militari sau cum arata dosurile de blocuri in Titan. Ei n-au la ei acasa si vor sa vada la noi. Alt pachet ar putea fi cel legat de zonele rezidentiale traditionale (cele ce se mai pastreaza inca). Exista multe astfel de scenarii care nu au fost deloc explorate. Si evident cireasa de pe tort este guided tour cu un profesionist. Adica sa eliminam situatiile penibile in care turistul intreaba X si ghidul ridica din umerii dezinformat.

Am luat parte la asa ceva in excursia din anul III in Olanda unde NAI - OAR-ul lor- se ocupa de asemenea tururi. Iar in cazul vizitei la Universitatea din Delft am avut parte de ghizi studenti sau fosti studenti acolo - lucru dragut pentru ca erau de varsta noastra si stiau tot felul de anecdote amuzate despre locurile de acolo si despre modul in care functionau. Trebuie mentionat ca un grup de studenti la arhitectura iti vor servi o groaza de intrebari mai mult sau mai putin bizare despre o constructie la care nu te-ai gandit pana atunci. Ex: cum se realizeaza ventilatia unui spatiu sau scurgerea apei pluviale de pe acoperisul terasa.

Ceva similar ar putea fi afiliat daca nu un departament separat al OAR (gandindu-ne ca sunt implicati si arhitecti si urbanisti si istorici si multi altii)

Cele descrise mai sus ar putea mai mult ca sigura sa faca parte dintr-un program cultural din cadrul unei strategii urbane de dezvoltare pe care...Bucurestiul nu o are. LOL

Read More......