O propunere de excursie de weekend - poate doua weekend-uri la rand, dupa posibilitati. Obiectivele sunt toate conace ce au apartinut unor mari familii boieresti sau de mica burghezie din Tara Romaneasca. Zona restransa de datoreaza timpului avut la dispozitie. Multe dintre ele sunt acum ruine de aceea vorbim despre o excursie-aventura, nu pentru cei slabi de inima sau cei ce nu sunt dispusi sa-si asume niste riscuri
Lista cu obiectivele mai jos, impreuna o mica descriere si ce info am putut gasi despre el.
1. Castelul Cantacuzino, Busteni, Prahova
Str. Zamora nr. 9, Busteni, Prahova. recent restaurat, se viziteaza. Usor de gasit info despre el, are si site daca nu ma insel
ruina, cunoscut si ca Micul Trianon, arhitectura eclectica, si inspirationala, pentru poze, zic eu. Usor de gasit imagini cu el pe net. Ca amplasare geografica este mai la nord de Buftea.
3. Conacul Lahovary, Balotesti, Ilfov
ruina, dar n-am gasit mare lucru despre el. Doar este mentionat in treacat printre restul intr-un articol, e nelocalizat pe harta.
E posibil sa fie asta si sa fi gresit datele locatiei.
superb restaurat, se viziteaza impreuna cu parcul, fiind acolo si un restaurant si o capela.
5.Palatul Ghica, Caciulati.
DN 101 trece fix pe langa domeniu, e parasit din cate imi aduc aminte
Gresit e cat se poate de vizitabil, apartine Academiei Romane
Str. Orzoaia de Sus nr.2, restaurat, se viziteaza e muzeu de etnografie
str. Bis. Maxineni 10, e ruina si e fix vis a vis de biserica pe harta pe malul lacului Caldarusani. Vezi google earth.
E posibil sa nu fie monument deci sa nu fie pe lista.
9. Conacul Moruzzi, Prahova
Iulia stie la care ma refer, si ar fi chiar fain sa-l vedem. Presupun ca nu e asa de greu de gasit.
Un link pentru situl arheologic in care se gaseste dar nu si pentru conac in sine care e posibil sa NU fie monument istoric.
Pe langa majoritatea trece DN 101 deci practic vom da ocolul limitei Bucurestiului pe la nord prin Ilfov si Prahova.
miercuri, aprilie 27, 2011
Conace de Ilfov si Prahova - Tur
duminică, aprilie 24, 2011
Le Corbusier_ziua01
Luni 11.04.2011
Am reuşit o vizită la Budapesta pe timpul nopţii, de această dată am ajuns în oraş mai devreme decât în excursia trecută, adică undeva pe la orele 21.00 din noapte. Am luat-o agale pe jos, de la cazare nefiind prea mult de mers pană la Dunăre şi până la obiectivele din centru.
Pe drum m-am întâlnit cu Irina Calotă, asistentă şi doctorandă la Mincu, pe care o ştiu de la catedra de Istorie şi Teorie. În prezent era în Budapesta printr-o bursă de studii pe 4 luni. Ne-a făcut un mic tur de Budapesta şi ne-a invitat la ea acasă, într-o casă cu curte interioară absolut genială, într-un apartament mic şi cochet mobilat de la Ikea dar foarte drăguţ şi localizat central.
sâmbătă, martie 12, 2011
schita de schita de management
O temă pentru managerul-economistul din voi dar şi pentru designer-ul arhitectul din noi.
Avem o locaţie - închiriată, într-o zonă semi-centrală. Dar nu avem acces la vreun vad comercial sau ceva, se ajunge uşor cu mijloacele de transport în comun, cu maşina ceva mai greu pentru că fiind o zonă fostă cu locuinţe actualmente cu multe firmuleţe şi băruleţe-restaurante nu prea ai unde să parchezi. Este vorba despre o casă modestă P sau P+1 dintre care nu avem închiriat decât parterul şi partea din faţă adică fix 2 camere şi un grup sanitar meschin cu un pic de depozitare. Casa nu e cine ştie ce ca arhitectură, are şi un pic de curte laterală şi vreo 1m de grădină de faţadă.
Avem utilizatorul acestui spaţiu (îl vom numi beneficiar) ce îl închiriază în speranţa de a-şi relansa afacerea cu BD-manga online care e cam pe tuşă. Vrea de fapt o librărie dar...şi ceva mai mult. Pentru că nu are prea mulţi bani de investit în amenajarea şi în închirierea spaţiului se gândeşte la nişte parteneriate profitabile. Spre exemplu se mai asociază cu un importator de figurine, şi el vânzător de marfă online ca şi beneficiarul. Peste astea mai cunoaşte două fete harnice, active şi care fac nişte gustări tradiţionale japoneze geniale care aveau un vis de ceva vreme - să deschidă un maid cafe (LOL!). Le place să facă şi cosplay pe deasupra iar prietenii lor au şi ei nişte finanţe şi legături ale lor personale (de fapt pe fete le vroia pe post de maids, deşi, cum am zis chiar găteau bine, şi ţinta erau de fapt buzunarele şi relaţiile prietenilor lor.)
Cu spaţiul nu stau prea bine, doar două camere - dar ei speră să se descurce cu un pic de Ikea (la mobilier), un pic de design chic de artist autohton, aşa mai neconformist şi de identitate şi nişte decoraţii lucrări de vânzare ale unor artişti autohtoni.
Pentru arhitecţi un mic summary:
+ casă, zonă semicentrală, P+curtea disponibile de amenajat,utili, închiriat
+ o librărie de dimensiuni mici, ce trăieşte dintr-o nişă BD-manga. Pentru că acest gen de produse au tendinţa de a se perima repede în timp, librăria are şi o secţiune second hand unde primeşte orice fel de album şi negociază preţul de cumpărare, facilitând astfel circuitul carţilor printre cititori.
+ nişte fani cu figurinele lor, loc de display unde să stea să bălească, observe toate detaliile pe viu înainte de a le cumpăra.
+ nişte tipe bine, cu nişte prieteni avuţi care ţin un mic bar-cafe. Adică exact atmosfera în care să stai să citeşti o carte, să te întâlneşti cu prietenii, să oftezi după figurinele prea scumpe, să ai nişte meet-uri, weekly, monthly parties.
+ nişte lucrări serioase expuse ca decoraţiuni pe pereţi ce pot fii cumpărate la cerere
+ vara se poate folosii cu succes curtea pe post de loc de extindere cafe-bar sau târguri, mini events.
+ ocazional se pot ţine mini convenţii-târguri-evenimente cu public, publicitate, etc.
Se cere date fiind toate de mai sus 60% ipotetice dar plauzibile:
+ poate fii un model de business la nivel mic. Adică se poate susţine din costuri-încasări acest conglomerat de funcţiuni la noi, acum, pe nişa de care vorbeam? Asta presupune că şi cei care lucrează acolo (maids, librar, casier, barman) asta fac for a living.
+ cum ar trebui gestionate încasările? Adică ce-i for free, ce-i cu plată şi unde ar putea să se pună nişte adaosuri mai mari fără a se simţii vreo diferenţă dpv. al clientului
+ e fezabil aşa ceva ca business sau e doar bullshit, scos de mine la această ora din noapte. Am nevoie de un cap de manager, economist pentru asta.
iar pentru arhitect, evident: amenajarea multifuncţională a spaţiilor dar luând în considerare particularităţile nişei de care vorbim. (N-am planuri but think Cafe Lente)
Ideea e IPOTETICĂ, vreau doar să verific altceva besides the point here. Şi care este - plauzabilitatea unui scenariu şi puterea de convingere a argumentaţiei. Cum spuneam - exemplul de mai sus e doar un exerciţiu, alta este tema de fapt.
vineri, martie 11, 2011
scenarii de utilizare a spaţiului
Un client are o casă. Care se întâmplă să dateze de prin anii 20. Clientul nu poate să o utilizeze cum trebuie (sau aşa îşi închipuie) din cauza distribuţiei spaţiale. Clientul nu poate să beneficieze nici de terenul pe care este construită casa pentru că imobilul (casă+teren) este localizat într-o zonă protejată ceea ce limitează construibilul DAR mai ales, în acest caz special în parte, se traduce prin nedemolabilitatea construcţiei existente. Deci casa pe care o are este bun avută şi... cam atât.
Care este soluţia de valorificare? Restaurarea imobilului (repet casa nu este monument istoric ci doar în zonă protejată)? Clientul nu ar băga banii într-o casă de început de secol ce nu-i satisface nevoile actuale şi nu-i asigură metrii pătraţi construiţi pe care l-ar lăsa să poată construi certificatul de urbanism DACĂ terenul ar fi gol. O lasă să cadă de la sine în ruină şi apoi îi înscenează un incendiu distrugător şi dubios, doar să scape de clădire pe căi "naturale"? Problema e, că săraca casă se ţine bine pentru anii pe care îi are şi nici zona nu-i suficient de dubioasă pentru a facilita scenariul. Varianta trei ar fii să încerce totuşi o extindere la ea care să-i completeze metrii pătraţi necesari şi mai ales să-i rezolve funcţional casa veche şi cea nouă. Aici intervine mâna abilă a arhitectului. Ce, cum,cât şi de ce se elimină din casa veche pentru ca extinderea să fie funcţional şi spaţial posibilă dar şi să nu aruncăm bugetul beneficiarului în aer.
Ce, cum, cât şi de ce se păstrează pentru ca imobilul să trăiască din nou într-un alt secol.
Partea cea mai distractivă la aceste proiecte, pe construcţii existente, este reprezentată de limitările pe care le ai şi de înţelegerea lor ca oportunităţi şi nu ca deficienţe ale spaţiului. Şi mai ales de găsire a funcţiunii potrivite pentru anumite încăperi. La o primă privire spaţiile par mari, generoase, create într-o epocă în care oamenii nu gustaseră camerele blocurilor comuniste de 3x4. Dar în realitate sunt doar bine proporţionate. Nu-s mari pentru că dacă încerci a le împărţii obţii spaţii meschine şi coridoare îngrozitor de mici. Scara , ce aparent ocupă un loc mult prea mare pentru ceea ce face (leagă parterul de etaj, doar) nu ar putea fii proiectată după normele actuale (balansată, trepte prea abrupte, etc), de fapt ea, deşi are un oarecare aer de monumentalitate este extrem de economică, funcţionalistă. Am studiat vreo 2 zile poziţii, forme de scări pentru acel spaţiu pentru ca, în eventualitatea unei demolării parţiale să se obţină mai mult spaţiu util. Greşit. Reveneam, recurent la schema funcţională de bază a casei, aşa cum fusese ea creată. Asta deşi aveam în ecuaţie şi extinderea. Până şi zona budelor era aceeşi în varianta mea cu cea a proiectului de bază. Asta e important pentru că ne dovedeşte nouă, că uneori rezolvările predecesorilor noştrii erau cu mult mai bune decât ale noastre. Asta poate pentru că aveau de respectat şi mai puţine normative în construcţii decât noi.
Când mi s-a propus spre studiu o variantă de "gutting out" ce presupune lăsarea faţadelor şi remodelarea la interior totală, mi-am pus câteva întrebări: Îşi permite clientul aşa ceva? structură nouă, planşee, stâlpi încastraţi plus o expertiză tehnică serioasă care să nu-i demoleze casa în procesul de construcţie? Obţine ceva semnificativ prin dărâmarea celor 3-4 pereţi interiori (extrem de probabil după grosimea lor şi portanţi) şi un open space pe care-l va recompartimenta extrem de probabil la fel dar în gips carton? Asigură o asemenea soluţie conectivitatea pe toate nivelurile a casei? (din demisol până-n mansardă) Cu greu dar se poate. Dar apoi după ce am văzut că de fapt compartimentam după zidurile vechi şi că diferenţele de suprafaţă utilă erau de maxim 1mp la 20mp utili anteriori, am renunţat. Soluţia nu era fezabilă economic. De fapt casa veche nu are nici o problemă în modul în care a fost ea conformată, ca locuinţă. Ar putea extrem de bine să funcţioneze pe aceeaşi schemă acum ca şi în anii 20. Problema este beneficiarul care nu ştie cum să o folosească. Nu înţelege la ce i-ar putea trebui un hol de 20mp din care ia, pe dreapta şi stânga nişte camere de vreo 20-25mp fiecare, o scară ce-i mânâncă cam 10% din cei 20mp ai holului, un windvang ce-i ocupă iară prea mult şi o intrare mult prea discretă pentru câtă "destrăbălare" de suprafeţe utile pierdute e pe interior. Casa nu are sens pentru el aşa cum este. De aia vrea să o dărâme sau să-i facă ceva să o funcţionalizeze cumva.
Personal consider că beneficiarului i-ar trebuii prezentate nişte scenarii de utilizare a spaţiului adaptate cerinţelor moderne şi mai ales ale sale, şi nicidecum nişte planurui pe care să fie marcate zonele demolabile din casa aia. Pentru că viaţa mai departe a unei construcţii stă în adaptabilitatea ei la noi funcţiuni, iar casa asta, e suficient de flexibilă aşa cum este conformată încât să-i ofere diverse scenarii. Totul este ca beneficiarul să accepte anumite compromisuri şi să înţeleagă cum poate să valorifice la maximum, cu o investiţie minimă ceea ce are.
De asemenea un element interesant la această casă care l-am observat fiind întrebată dacă ar fii vreun element din arhitectura existentului care l-am putea prelua în extindere, cum ar fii golurile, este că, în afară de o loggie la parter, TOATE golurile casei sunt diferite, unicat, iar casa este foarte volumetrică, având foişor, loggie, terase şi acoperiş cu pante abrupte. Nu ai ce să preiei de aici. Compoziţia este închisă. Să faci o extindere la aşa ceva e destul de complicat.
Scenariile de utilizare a spaţiului sunt o piesă greu de definit. Nu-s scrise (sau poate da, dacă sunt în sine o poveste), dar sigur nu-s desenate - nu ai ce să desenezi la un scenariu. Ce e mai interesat este că aceste scenarii gândite oricum de arhitecţi în fazele incipiente ale proiectelor noi, ce se învaţă din şcoală, experienţele proaste ale altora, vechi cutune, se transmit mai ales pe cale orală, pot avea nişte complexităţi nebănuite (economice, sociale) dar, pot foarte bine să fie greşite, valide parţial în timp sau aparent ilogice. Ele mai ţin şi de obişnuinţa oamenilor, de un anumit pattern de utilizare deja setat, de creativitatea celor ce le folosesc. (De ce balcoanele blocurilor au ajuns spaţii de depozitare? Ăla este sigur un scenariu de utilizare pentru un spaţiu neprevăzut de proiectantul iniţial.)
Pentru spaţii deja existente gândite cu o anumită funcţiune acum perimată, scenariile de utilizare a spaţiului trebuie să fie creative, să speculeze particularităţile existentului (o cameră cu două accese, unul fiind pe o terasă ce dă în curte poate la o adică, să funcţioneze independent de restul casei.) fără însă a intervenii brutal dacă nu este imperios necesar.
sâmbătă, februarie 26, 2011
Bellu - muzeu de artă şi arhitectură
Sunt puţin în ceaţă la acest capitol pentru că nu ştiu exact ce trebuie să fac. Nu este un proiect de şcoală unde tema este deja dată şi ai un deadline clar, este un proiect de birou, pe bune, adică. Dacă se va face sau nu iară nu ştiu. Mă enervează un pic faptul că nu am o temă clară şi nu ştiu ce urmăresc de fapt. Dar se trecem un pic în revistă ce ştiu.
Trebuie să realizez un studiu istoric pentru posibila finanţare a unor intervenţii de punere în valoare a monumentelor de artă funerară din cimitirul Bellu. Monumentele respective, împreună cu tot ansamblul sunt trecute în lista monumentelor istorice. Pentru aceasta în prezent caut documentaţii, documentaţii care să nu se rezume exclusiv la nişte albume de poze însoţite mai mult şi mai puţin de ceva text. Documentaţii solide organizate şi la obiect. Vreau să ştii dacă cineva, vreun arhitect sau istoric de artă în speţă şi-a pus problema inventarierii, analizei şi sortării informaţiei în domeniul arhitecturii funerare?
Ştiu că pare o glumă dar în secolele trecute oamenii îşi puneau mult mai serios problema vieţii de apoi dar mai ales a design-ului casei pentru viaţa de apoi, în speţă a capelei, cavoului, mormântului, mausoleului, criptei, etc.
Azi am fost în Bellu pentru prima dată. Deşi locuiesc în Bucureşti şi am tot auzit de el nu am dat niciodată pe acolo. Era frig şi ningea frumos cu fulgi mari. Nu bătea vântul şi era linişte, foarte linişte la primele ceasuri ale dimineţii. Mai erau câţiva oameni pe acolo dar nu era aglomerat. Zăpada acoperea cam toate mormintele şi era destul de greu să te mişti printe ele. Scopul vizitei au fost nişte poze, la nişte morminte precise. Aveam nevoie de ele până luni pentru o prezentare. Poate faptul că eram acolo on business sau faptul că aveam o hartă a cimitirului în mână pe care erau marcate figurile cu pixul, şi pentru că m-am dus ţintă la ce căutam a contribuit la un sentiment de deja vu. Nu eram într-un cimitir ci într-un parc, un parc populat cu obiecte. Iar acestea veneau în tot felul de forme, mici, mari, înalte mai puţin înalte, de marmură de piatră, năpădite de iederă, roase de vreme, cu statui, fără statui, cu statui mutilate, unele aveau nume altele nu... În fine căutam ceva anume, altfel cu siguranţă m-aş fi pierdut printe morminte.
A face poze în Bellu e riscant. Nu prea înţeleg eu de ce, fiind un cimitir. Versiunea oficială este cea a încălcării intimităţii... decedatului?! Înţeleg să nu fac poze la oameni pe stradă fară acordul lor dar la morţi?! Oricum, crezul meu de fotograf nescris este că cel din spatele camerei alege la ce se uită într-un cadru. Dacă vede arhitectura sau mulţimea. Privitorul poate doar să aleagă, sau să ghicească la ce se uita fotograful. Şi da să faci poze în Bellu seamănă un pic cu a fii paparazzi. Urăsc sentimentul ăla când înainte de apăsa pe declanşator trebuie să vezi dacă nu eşti văzut făcând poza. Distruge totul, eşti sub cronometru, trebuie să fi rapid, precis dar mai ales natural şi să nu dai de bănuit. De data asta am scăpat de discuţia explicativă cu paznicii.
Şi stau şi îmi imaginez într-o zi, Bellu străbătut de turişti, ce urmează un ghid, explicându-le ce şi cum stau lucrurile cu oamenii defuncţii şi cu mormintele lor. Sunt sigură că morţii vor fii fericiţi să fie băgaţi în seamă după atâta amar de vreme. Unele morminte chiar arată cum n-ar mai fii dat nimeni pe la ele de cel puţin un sfert de veac.
Dar să redevenim realişti pentru un moment. Bellu trebuie să vândă o imagine, iar această imagine trebuie construită, nu ştiu cum va arăta sau dacă viziunea mea asupra ei corespunde cu viziunea administraţiei cimitirelor dar... poate cine ştie...
Mai multe despre monumentele funerare într-un alt episod.
duminică, ianuarie 30, 2011
în van
Postezi dar nimeni nu-ţi răspunde/citeşte posturile.
Vrei să organizezi ceva interesant dar te loveşti din toate colţurile de o apatie îngrozitoare, de ignoranţă, de nepăsare.
Îi vezi pe toţi că se plâng de X şi de Y dar nimeni nu vrea să facă nimic pentru a remedia o situaţie, toţi aşteaptă să se facă.
Ai senzaţia ca vorbeşti cu pereţii pentru că oricum nimeni nu te ascultă/nu este interesat de ceea ce scrii sau spui.
Poate sunt puţin drama queen here şi am nevoie de puţin mai multă atenţie, poate asta este parte din procesul de maturizare de a-ţi găsi un loc în viaţă, nu ştiu dacă e aşa sau nu. Oricum e un sentiment de gol interior naşpa.
Pentru că dacă deschizi televizorul vezi aceleaşi porcării de talk-show-uri puse pe reply care arată sfărşitul lumii (cel puţin al României) via diverse cataclisme, cea mai naşpa după unii fiind o nouă revoluţie (personal votez pentru un cutremur devastator dar, mă rog fiecare cu ale lor.) după alţii, mai în vârstă o mare foamete urmată de o ciumă, epidemie de ceva.
Pentru că ziarele scriu numai articole de căcat cu tineri de-o seamă cu mine care pleacă din ţară pentru că aici nu au nici un viitor. (Şi stau şi mă întreb câţi dintre cei care pleacă ŞTIU ce viitor vor să aibă, unii pleacă din dezgust alţii din inerţie şi chiar nu m-ar mira ca unii să plece pentru că...e cool.) Ceea ce-i aşteaptă dincolo este un necunoscut, un risc pe care mulţi şi-l asumă pentru că acolo e GENERAL valoric mai bine.
Pentru că după ce termini şcoală şi te angajezi nu-ţi mai rămâne nimic... prieteni, dacă ai noroc şi nu ţi-au plecat şi nu au sărit cu toţii în căruţa melodramatică a generaţiei de criză, îi vezi din an în paşti, aşa când îşi mai aduc aminte de tine şi tu de ei, pe fugă, la o cafea, la un ceai,... hobby-urile, rămâne din ce în ce mai puţin timp pentru ele iar entuziasmul este rapid înlocuit de lene şi oboseală. Preferi să dormi şi să vezi un film bun (teoretic bun dar de cele mai multe ori groaznic de prost) decât să ieşi să te plimbi sau să desenezi ceva.
Dacă din punct de vedere al vieţii sociale sunt varză pentru că lucrez 10 ore pe zi, pe un salariu decent dar relativ mic. Dacă încet încet din diverse motive - unul principal pentru că NOBODY GIVES A FUCK - risc să mă las de BD. Dacă cu prietenii care mi-au mai rămas din facultate mă văd o dată la 3 luni. Dacă ceea ce fac la job începe să mă bântuie şi în orele de peste program de L-V. Ce să fac?
Şi în această tiradă nu am adus în discuţie problema unui prieten, unei relaţii. Măcar eu nu am părinţi care mă vor măritată şi cu copii până la 30 de ani. Dar stau şi mă gândesc şi eu, aşa probabilistic şi logic. Dacă viaţă socială n-am, clubbing, cerc de prieteni stabil cu care mă văd să zicem săptămânal n-am cum pana mea să am şansa să întâlnesc pe cineva, un posibil partener? Unde? La job? La cursurile de master? Va fii interesant de văzut.
Să zicem că situaţia nu e tragică, să zicem că este perioada de criză şi lipsa acută a soarelui din peisaj (iarna întotdeauna mă ia cu depresii mai mici sau mai mari). Sunt sănătoasă, slavă domnului şi am un job. Şi deci, care e problema în definitiv? Că am ajuns să nu mai simt pasiunea aia creatoare, nevoia imperativă de a face un desen, o ilustraţie, un partiu de casă, o arhitectură, un detaliu. Şi n-am mai râs de foarte multă vreme. (Presupun că toate comediile bune nu-s de găsit.)
Ce vreau, ce m-ar face extra bucuroasă acum? Să-mi iasă toate proiectele brici, să fiu apreciată de anumite persoane (de nişte persoane) pentru poveştile pe care le spun prin imagini. Un simplu comentariu apreciativ e de ajuns, dacă e critică e şi un punct în plus pentru osteneala de a scrie ceva coerent. Să găsesc din nou acea bucurie de a face ceva de plăcere.
Mă obsedează întrebarea când un hobby nu mai este hobby şi devine îndatorire, treabă de făcut? Dacă este când nu-ţi mai face plăcere să-l faci atunci cred că ar fi timpul să mă las de BD şi de arhitectură altogether. Pentru că ACUM nici una nici alta nu-mi mai fac plăcere să le fac. Şi totuşi asta ştiu şi la asta-s bună, după cum s-a dovedit. Ce altceva să fac în viaţa asta decât să creez pentru a lăsa ceva în urma mea generaţiilor viitoare?
miercuri, ianuarie 19, 2011
Ce vreau să fac
Poate e vremea, poate e lipsa unui ţel, cert este că de vreo 2 săptămâni ceva mă nemulţumeşte profund. Nu pot să zic ce însă sunt câteva semne grave ale frustrării, plafonării.
+ de ceva vreme am un subiect de vis recurent şi în care se face că sunt în liceu şi că fie întârzii la orele de dimineaţă, fie că am teze?! E neobişnuit pentru că eu nu visez despre perioade trecute ale existenţei mele aşa dintr-o dată de pomană. Nu am găsit o explicaţie plauzibilă pentru asta.
+ cursurile de master deşi tratează probleme interesante la un al nivel, unele - a se citi cele ale Dnei. Brătuleanu - sunt reloaded din anul4 la greu. Sentimentul de deja vu contribuie substanţial la monotonizarea existenţială.
+ faptul că nu prea am mai ieşit/m-am văzut cu lumea, mă face să mă simt scoasă din context într-un fel de replay: L-V îngrozitor. Tot legat de acest subiect mă deranjează o anumită persoană care pe cât de ataşată/interesată s-a arătat în facultate de relaţia de colegialitate (ne putem cunoaşte de 6 ani de zile dar totuşi prietenie e cam mult spus.) pe atât de repede a şi dispărut. (5/15 apeluri erau ale ei în medie pe lună cu un fel de peak pe perioada sesiunii) Nu voi da nume doar că, şi eu sunt o persoană care pierd legăturile şi ştiu că nu e bine pe termen lung. Nu ştiu dacă merită sau nu să insist în acest caz, poate nu este nici persoana nici momentul.
+ faptul că am ajuns să fac ceva care pe termen lung simt că o să mă frustreze şi mai mult prin natura muncii: detaliere de arhitectură şi dosărăleală (alcătuirea de dosare pentru autorizaţiile de construire). THIS IS NOT FUN!!! Şi mă întreb zilnic. Asta vreau să fac? Pentru asta am învăţat 6 ani de zile? Ca să mă fute X şi Y la cap că mai vrea şi nu ştiu ce completare la dosar sau că nu reiese nu ştiu ce căcat din planşele sau că nu sunt conforme cu whatever normativ? E un război al birocraţiei şi se pare că am primit un bilet pentru un loc de seamă la el. E trist să fi bun la ceva de genul ăsta. Pentru că se pare că au descoperit că : sunt organizată (nu pierd hârtii importante, pot să fac management de proiect cu un proiect pe care n-am lucrat), că respect deadline-urile cu sfinţenie, că sunt foarte rapidă în autocad ( asta pentru că nu iau pauză de ţigară din 10 în 10 minute) şi mai ales că la partea de detaliere gândesc detaliile ca să iasă aşa cum trebuie (partea proastă e că beneficiarii nu vor detalii de genul ăla.) De fapt ce valorifică aceşti oameni de la mine este înclinaţia obsesiv-complusivă a mea - tradusă graţios prin tenacitate.
+ faptul că chiar dacă aş vrea să învăţ chestii noi, sau să fac în cadrul biroului ceva la care nu sunt la un aşa nivel avansat nu sunt lăsată să demonstrez că pot. Nu ştiu dacă să plâng sau nu încă pentru această specializare pe partea tehnică sau nu. Însă ştiu sigur că cineva din interiorul meu nu este mulţumit.
+ apoi mai este şi chestia cu BD-ul. De fiecare dată când se apropie o criză existenţială mă întreb dacă nu îmi pierd timpul cu aşa un hobby. E trist dar cât self-support să ai să ţii aprinsă flacăra pasiunii vie?! Orice mic gest de apreciere contează - cum a fost acum nu demult comicspotlight on smackjeeves. Dar în majoritatea timpului ignorarea ucide pas cu pas, bucăţică cu bucăţică totul. Dacă în trecut îmi făcea plăcere să deschid discuţia despre Colecţionarul de Basme între colegi şi prieteni acum mă feresc, mi se pare că deja chestia e fumată şi oricum nimănui nu-i mai pasă de the inside story. Se mai găseşte câte unul care să întrebe ocazional dacă mai desenez BD şi cum o mai duc la acest capitol, dar simt că în urma răspunsului meu cu - da, încă mai desenez planşe sau merge ca de obicei, îl poţi găsi pe, şi îi dau adresa - urmează o notă mentală, wow, încă mai face aia! Nu neaparat admirativ cât constatativ sau reproşându-mi că nu merg mai departe cu viaţa în altă direcţie, una nouă.
Faza cu dacă ţi îţi face plăcere atunci e un hobby adevărat şi nu ar trebui să renunţi, nu ţine. Mai devreme sau mai târziu ignorată de restul vei renunţa de una singură. Este o problemă de timp şi limita răbdarii proprii. Când devine un hobby o altă treabă care o faci din inerţie? Promit că voi afla curând răspunsul la această întrebare.
+ mi-am pus întrebarea dacă cumva aş rezista la un program de fulltime job+professional 1 volume 180 pag/year BD comic artist. Nu cred că vreau răspunsul la acestă întrebare. Sau poate că este DA dar eu încă nu-l ştiu.
duminică, septembrie 12, 2010
Arhitectura şi războiul-brainstorm
Zilele astea am avut în sfârşit răgazul să stau şi să pun pe hârtie într-un mod organizat ce aş vrea să scriu în lucrarea intitulată sugestiv Arhitectura şi războiul.
Idea transformării ei într-o lucrare complexă de doctorat în arhitectură a venit acum un an, când pornind de la un articol mărunt din revista Urbanismul din 1935 am descoperit prin intermediul unei bune prietene pasionată de istorie şi de studii de geopolitică cât de legate sunt cele două arii de expertiză. Menţionez că în afară de cele câteva lucrări conexe pe care le-am citit până acum şi mi-au deschis apetitul pentru istorie-arhitectură-psihologie toate cumulate cu conflictele armate, nu am o bibliografie consistentă pentru această lucrare. De asemenea până nu demult nici nu aveam o imagine clară a ceea ce înseamnă lucrarea. Adică, dacă este o lucrare de istorie a arhitecturii prin prismă conflictelor armate SAU este o lucrare de descriere a unor procese ce au loc la nivelul colectivităţilor în timpul conflictelor armate determinate intrinsec de un cadru construit, deci de o arhitectură. Adică un studiu similar celor ce s-au făcut pentru arhitectura modernistă (de locuinţe, corbusiană în genere) pe anumite grupe de subiecţi ce a scos la iveală anumite probleme psihologice pe care arhitectura, spaţiul construit le genera.
Mai jos este un posibil plan de idei major. Fiecare parte încearcă o abordare diferită a relaţiei arhitectură-război. Exemplele şi studiile de caz SUNT arhitecturale dar sunt detaliate comportamente, mentalităţi şi procese rezultante la nivelul comunităţii locale.
Arhitectura ca răspuns/rezultat al războiului (arhitectura militară)
+Sistemele de apărare, armele, maşinile de război erau în antichitate atribuţiile arhitectului împreună cu cele legate de mecanismele de măsură (a greutăţii, timpului, distanţelor. vitezei, etc). Pentru asta vezi Vitruviu
+In Antichitate, expresia formală a arhitecturii războiului.Imperiul Roman, sistemul de forturi,drumuri, castre, fortificaţii, ce a împânzit întreaga Europă şi N. Africii. Un sistem internaţional ce a funcţionat perfect indiferent de teren, comunitate ce a generat drumuri,legături ce au schimbat mentalităţi.
+Fortificaţii-Cum armele modelează formele arhitecturii (capitol dedicat exclusiv evului mediu, detalii, ilustraţii) Arhitectura militară pe care am tot învăţat-o la şcoală reintegrată cu următorul
+Fortificaţii-cum un tip de oraş fortificat modelează o mentalitate. Concepte de limită, delimitarea spaţiului, ordine, haos, interior-exterior. Comparaţie între comunităţile a două oraşe unul care nu a avut niciodată fortificaţii şi altul care a avut dpv, corelat urbanistic-sociologic-psihologic la nivelul maselor (notă: nevoie probabil şi de nişte lecturi pe partea de psihologie-sociologie a maselor.)
Arhitectura ca victimă a războiului.
+ Arhitectura, monumentele, cadrul construit în cadrul unui conflict armat devine victima războiului, distrugerile sunt greu de reparat în timp, dacă nu chiar ireparabile. Ele rămân ca nişte cicatrici în corpul oraşelor şi în memoria colectivă a populaţiei.
+Efectele psihologice ale dispariţiei subite cauzate de o distrugere în cadrul unui război a unei clădiri importante/monument, ansamblu asupra populaţiei unui oraş. Studii concrete preluate cu graţiei din Monuments Men, WWII şi războiul din Iugoslavia.
Arhitectura ca teatru al războiului
+ Tehnicile de luptă moderne se adaptează mediului urban. Din ce în ce mai multe războaie sunt de gherilă, se manifestă prin atentate cu bombe în zone intens traficate ale marilor oraşe (vezi Palestina, vezi Irak, vezi Iran). O serie de concepte noi cu privire la moduri în care arhitectura este folosită în aceste cazuri ea însăşi ca o armă-scut într-un război urban. Exemplificări pe WWII-Stalingrad, dar şi preluate din o serie de articole de pe BLDGBLOG care mi s-au părut extrem de interesante la momentul lecturii lor acum ceva timp.
Arhitectura ca mobil/pretext al războiului
+Distrugerea unui cadru al unei comunităţi+distrugerea ei morală+inlocuirea cadrului cu unul nou (al cuceritorului)= cea mai simplă metodă de reconstrucţie urbană+eradicare a unei civilizaţii (bineinţeles măsuri propagandistice, legislative, administrative trebuie luate.)
+ Planurile lui Hitler cu Berlinul, remodelarea lui Speer şi cum monumentalitatea arhitecturală a cadrului construit ar fi exprimat condiţia învingătorului şi a unei rase superioare.
+Lovim în arhitectură (văzută ca reprezentarea iconică a unei societăţi, ca landmark) intenţionat în cazul unor atentate gen 9-11 tocmai pentru a deveni un pretext al războiului.
(notă generală pt ultima parte: un pic cam trasă de par, nu prea clară cam cu ce s-ar ocupa şi dacă ar fi studii de caz semnificative pentru această direcţie)
Întrebări/nedumeriri:
+Sunt oare parţile majore prea diverse pentru a fi reunite în aceeaşi lucrare? Asta în condiţiile în care o lucrare de doctorat se vrea un studiu profund şi detaliat pe o singură direcţie?
+Mai sunt şi alte aspecte ale relaţiei arhitectură-război care mi-au scăpat din acest brainstorm? Completări pe unele dintre ele. Eventual idei/schiţe de bibliografii pentru aceste părţi
Şi închei cu două considerente generala. Dacă aş ajunge să scriu vreodată această lucrare oare cu cine aş face-o ca îndrumător? Asta, aşa în condiţiile diversităţii de direcţii prezentate.
luni, septembrie 06, 2010
Intrebări fără răspuns (1)
îmi voi deschide o listă cu nelămuriri, WTF-uri găsite prin diverse cărţi, articole,etc. Majoritatea sunt profesionale DAR unele sunt pur şi simplu de bun simţ, lucruri pe care puştiul de 5ani se va găsi cu siguranţă să vă întrebe. Voi lua câte 3 exemple pe post şi voi încerca să găsesc un răspuns relativ logic, dar nu complet. Nu toate aceste întrebări au fost cercetate pentru că majoritatea îmi vin pe parcursul altor activităţi şi nu întotdeauna am la îndemână un google sau wikipedia.
1. De ce arhitecţii de sec XIX şi început de XX ofereau pentru lucrările lor garanţii de 30-50ani iar în prezent dacă cineva îţi oferă garanţie de 20 de ani în domeniul construcţiilor ni se pare suspicios de mult?
Are de aface cu materialele folosite care sunt în majoritate noi,care nu au cum să aibe mai mult de 40-50ani, şi care surprinzător nu sunt la fel de durabile ca cele tradiţionale. Aici putem să începem discuţia despre dezvoltarea durabilă şi cum oamenii construiau în trecut pentru 2 sau chiar 3 generaţii. Dar, nu este doar atât. Este vorba şi despre manoperă şi despre calificarea muncitorilor constructori. Personal m-am întrebat cum reuşesc încă case să trăiască fără termoizolaţie sau hidroizolaţie orizontală a fundaţiei dar şi cum rezistă nişte nenorocite de glafuri din ciment de vreo 40ani fără nici cea mai mică uzură, fără să păteze faţadele de la praf şi ploaie, etc.
2. De ce casele de sec XIX aveau înălţimi libere de etaj de 3-4m?
Pentru că erau făcute de burghezie care încerca să imite arhitectura somptoasă a castelelor şi palatelor nobiliare spre aş etala statusul social? Şi totuşi înălţimea mare a spaţiilor era ceva cu care oamenii ăia creşteau, se obişnuiau, devenea o a doua natură a lor. Aveau o altă percepţie asupra interioarelor, alte proporţii, alte moduri de tratare. Adevărul este că nu ştiu momentul în care s-a trecut de la casele medievale la palatele renascentiste ce a fost în capul arhitecţilor când au zis: să fie camerele înalte! Dar şi ce schimbări de mentalitate a împlicat trecerea la un alt tip de spaţiu. S-au inspirat oare de la catedralele romanice şi gotice? Pe principiul: un loc important e un loc înălţător?
3. De ce proiectanţii de locuinţe mai proiectează balcoane la blocuri dacă în decursul anilor s-a dovedit statistic că majoritatea posesorilor de aşa ceva din blocurile comuniste şi le-au închis?
Nu ştiu, probabil încă sperăm că cei care vor sta acolo au educaţia unui balcon plin cu muşcate în care să citească o carte bună în zilele de vară şi nu al unui balcon plin cu murături care este de fapt un spaţiu de depozitare. Speranţa moare ultima
Un moment pentru a scrie
Azi, mi s-a pus pentru a nu ştiu câta oară întrebarea, de ce nu m-am înscris la doctorat. Asta, evident de la o persoană cu care se face că am discutat la un moment dat despre ideea lucrării Arhitectura şi Războiul. Răspunsul a fost sec: Nu am cu cine să o fac şi nici nu cred că este momentul. De ce? a continuat discuţia. Pentru că acum vreau să fac ceva, să construiesc. Mai târziu o să şi scriu. De fapt vroiam să subliniez faptul că un doctorat acum nu are cum să mă ajute în recuperarea decalajului de experienţă profesională şi în acumularea viitoare a ei. Nu am vrut să merg mai departe şi să dau exemplul arhitectului de hârtie pentru că nu cred că era necesar.
Insă adevărul rămâne următorul-nu vreau să scriu un doctorat doar pentru a-l scrie, vreau să fie acel gen de text pe care să-l poţi lectura la niveluri diferite de înţelegere şi să ţi se pară interesant, dacă nu o lucrare bună, cel puţin o lectură plăcută, informativă în urma căreia să rămâi cu ceva.
Al doilea motiv ar fi momentul - care, zic eu, nu este acum, pentru mine şi nici pentru cei care o să-l citească. Acum nu mai pot să duc la bun sfârşit un studiul doctoral care foarte probabil m-ar trimite prin numeroase biblioteci şi arhive. Nu am timpul necesar pentru aşa ceva, chiar dacă, pentru o temă care mă incită, interes aş avea.
Până atunci voi scrie ca să nu-mi pierd mâna şi exprimarea posturi de blog, mail-uri oficiale, memorii tehnice şi alte diverse.
duminică, august 29, 2010
Azi in Herastrau
Zilele trecute m-am înnoit cu o bicicleta superbă pe care din nefericire nu am avut ocazia să o cinstesc cum se cuvine, adică să o scot la o plimbare decât deabia azi.
Sister a reuşit să înveţe să meargă pe bicicletă vara asta, bătută la cap de mine dar trebuie să menţionez că nu am avut prea mare implicare în reuşita ei - decât că am urcat şi coborât Pegasul un etaj vreo 3 zile la rând.
Deci am plecat pe la orele 9.30, am luat-o relaxat pe străduţe prin spatele primăriei Banu Manta, care mai nou de câteva luni bune decând a ars acoperişul arată aşa.
Am tăiat-o pe Str. Câmpeanu şi am ieşit apoi la Piaţa 1Mai. De acolo pe Ion Mincu pe lângă fostul meu liceu până la pistele de pe Kisseleff şi Aviatorilor ce duc la Parcul Herăstrău. In mod normal ne oprim să dăm nişte ture pe Aleea Parterului Central dinspre Charles de Gaulle dar azi am zis să mai schimbăm ruta şi am luat-o în sus pe Aviatorilor - proaspăt asfaltat, un coşmar de trotuar, negru cu zgură din aia de la asfaltare care mi se lua pe roţi şi producea sunete bizare în aparătoare, nu mai zic cum se frâna pe porţiunea aia. Mai bine nu frânai căci oricum alunecai.
In fine am ajuns în zona Roţii Mari din Herăstrău unde dacă nu vii pe bicicletă drumul durează o eternitate. Am dat câteva ocoluri, am refamiliarizat-o pe Sister cu locurile pe unde ne-am făcut veacul o perioadă în copilărie când încă mai aveam o maşină. I-am înjurat pe părinţii iresponsabili care-şi lasă odraslele libere să zburde inocent printre biciclişti (eu conduc responsabil dar Sister nu prea le are cu frâna încă, şi se pare mulţi alţii ce-şi închiriază biciclete din parc). Apoi am regăsit aleea unde am învăţat eu să merg pe Pegasul mic. Apoi pentru că vremea era cam circumspectă şi ne aşteptam la ceva ploaie am întins-o spre casă.
Pe la orele 12.00-12.30 eram înnapoi, şi eu urcasem bicicletele în apartament. Operaţie complicată cu care încep să mă obişnuiesc. Pegasul deşi e mic are vreo 17kg lejer iar Jantarul (cea nouă) după specificaţiile producătorului polonez doar 16,5kg.
Pegas bleu de 20 de ani şi Cross Jantar negru. Piatra din coşul meu este un memento al Bd. Aviatorilor care este în prezent depavat de tradiţionala piatra cubică. Am cărăt-o tot drumul în coşul din faţă impreună cu camera iar la final am folosit-o pe post de opritor de uşă la bloc. In prezent locuieşte la mine in apartament şi va fi folosită ca un mare presspapier. Merită, e de pe vremea lui Carol I iar cretinii noştrii edili le scot şi probabil, după unele zvonuri le vând în Italia sau Europa de Vest în general pentru repavarea centrelor istorice.
Lacul
sâmbătă, august 28, 2010
Spatiul public bucurestean (1)
Atât de mult, toată lumea de profil vorbea despre asta în acea perioadă încât dezvoltasem un fel de reacţie adversă la cuvintele spaţiu public. Despre aceasta am scris un post la vremea respectivă care suna cam aşa pentru cei ce sunt interesaţi să-l recitească în lumina celui prezent.
Şi deci ce s-a întâmplat? In 2010 mai nimeni nu mai abordează tema din cauza crizei - spaţiul public nu este rentabil dpv al investitorilor. Amenajările de mare anvergură, cele classy au cam fost lăsate la o parte în favoarea unora mai light, mai low budget mai temporare (pe principiul hai să vedem dacă merge şi ce reacţie au pietonii, publicul şi după aia vom vedea. Din această categorie de events se poate remarca cu succes Street Delivery ajuns la ediţia a 4-a sau a 5-a în 2010) Dar totuşi problema rămâne - Bucureştiul nu are spaţiu public! Oare să fie chiar aşa? Oare de ce singurii care simt această nevoie de spaţiu public unde să stea şi să admire peisajul urban sunt doar profesioniştii?
Profesioniştii au, datorită culturii lor vizuale şi spaţiale, nişte idei preconcepute despre cum ar trebui sa arate nişte spaţii publice funcţionale (verificate de-a lungul secolelor), estetice. Şi aceştia nu ar face prea mare greşeală dacă aceste exemple, nu s-ar luat majoritar din oraşe medievale de tipul celor vest europene. Ei vor să impună unui oraş care nu le-a avut niciodată suficient de mult nişte modele de spaţii publice care nu au cum să meargă cu adevărat aici. Şi aici vin unii şi zic pentru că aceşti indivizi profesionişti nu pot să citească oraşul şi cum acesta a evoluat. Eu nu zic asta - pentru că ei cunosc oraşul, cunosc evoluţia lui, istoria lui, arhitectura lui şi perioadele majore de edificare (boom-urile imobiliare) ceea ce le scapă sunt procesele care au dus la aceste rezultate, şi întelegerea unui modus vivendi al unei epoci din care după perioada comunistă nu prea mai rămâne nimic.
2. Grădina din faţa casei şi cea din spatele casei. În numeroase cazuri avem descrieri ale acestor spaţii care în decursul timpului odată cu densificarea Bucureştiului au dispărut. Spaţii care pe lângă rolul de relaxare au avut un puternic rol de spaţiu public. Avem descrieri de petreceri de zile onomastice şi de naştere, chiar şi nunţi ţinute în grădini.
Şi ca o concluzie spaţiul public bucureştean aşa cum reiese el din memorii şi pozele de epocă este unul fragmentar, atipic, manifestându-se în locuri azi private, sau semiprivate. Azi spaţiul public de acest tip este aproape mort datorită schimbărilor sociale şi economice iar o reînviere a lui ar necesita multă dibăcie din punct de vedere urbanistic, social şi arhitectural.
Partea a 2-a despre spaţiul public cu valenţe comerciale-târgul şi alte magazinaşe şi hanurile de altă dată. Asta cândva când o să fac rost de o altă carte din seria Poveştilor cu privire la Negustori
marți, august 17, 2010
Probleme de timp
Ce facem fiecare cu timpul care ne este pus la dispoziţie în viaţă ne priveşte, cu toate acestea să-i spui unei persoane că şi-a irosit timpul într-o facultate de 6 ani este ca şi cum i-ai spune că şi-a ratat existenţa.
Altă fază de care m-am tot izbit în ultima vreme se referă la acea răbdare-lene ancestrală a românilor soră cu las'-pe-mâine-ce-pot-face-azi, verişoară primară cu merge-şi-aşa şi asta-i-situaţia numită las'c'avem-timp, cu formele las'c'ai-tu-timp. Înţeleg răbdarea dar pe de altă parte urăsc pierderea de timp, aşa, doar să fie, doar să tai frunză la câini.
Şi ce vor să-mi spună toţi oamenii ăştia rude, prieteni, cunoscuţi, până la urmă cu las'c'ai tu timp? De unde am EU timp? Am 25 de ani, tocmai am terminat o facultate de 6 ani FĂRĂ master inclus (deh, aşa era sistemul pe vremea când am dat eu admiterea), nu am un job, şi nici nu prea se întrevăd şanse de aşa ceva în viitorul apropiat, nu am planuri de întemeiere a unei familii prea curând (unele don'şoare de a mea etate deja visează la un bebe), nu am un CV de luat ochii pentru că nu m-au ţinut buzunarele să mă perind pe la studii în afară (căci altfel media mi-ar fi permis) şi ,poate ce e mai important pentru această perioadă, NU mă gândesc la emigrare.
La 25 de ani pot să enumăr doar câteva din lucrurile pe care le observ la foştii mei colegi de generală şi de liceu pe care eu le-am ratat. Ele toate se grupează sub acea mare umbrelă numită experienţă de viaţă - pe care eu nu o am pentru că aparent mi-am pierdut timpul cu altele. Şi acum încerc să recuperez. Nu am timp, mă simt din punct de vedere profesional (la 25 de ani, vârsta managerilor în plină ascensiune în faimoasele multinaţionale) la pământ.
M-am uitat la echipa care a realizat pavilionul de anul acesta de la Bienala de la Veneţia şi acolo am văzut oameni mai tineri ca mine cu 1-2 ani cu o experienţă profesională net mai vastă. Oameni care au plecat cu burse, s-au aciuit pe ici pe colo pe la birourile esenţiale de arhitectură din afară (Koolhaas, OMA -ce fain dau într-un CV, nu-i aşa?) au câştigat experienţă profesională şi acum pe baza ei dar şi a unui modus operandi şi a unei idei fac pavilionul României 2010. Şi stau şi admir dar şi mă-ntreb. Oare am ratat eu voit toate oportunităţile de afirmare profesională încă din facultate? Şi dacă da, atunci e de rău, este că nu mi-a păsat suficient de ceea ce fac, de ce meserie mi-am ales pe viaţă? Oare chiar au dreptate cei care îmi zic că am terminat 6 ani de studii superioare degeaba?
Există un paradox. Acela între cei care îmi zic că am pierdut timpul făcând alte lucruri (benzi desenate, pe artista, etc) şi că n-am participat la concursuri şi workshop-uri pentru dezvoltarea profesională şi cei care mă bat pe spate compătimitor şi-mi zic, las'c'ai tu timp, mamă. Timp am avut la fel ca şi ceilalţi cum l-am folosit a depins de mine, dacă l-am irosit nu a depins întotdeauna de persoana mea, dacă am decis să studiez aici toţi cei 6 ani, să-mi dau diploma aici în 2010 şi să-mi caut de lucru doar din anul 4 au fost opţiunile mele. Poate că, uitându-mă la ce au ajuns unii din colegii mei, dotaţi cu evidente calităţi manageriale superioare şi cu voinţă, calea profesională de până acum este umbrită, seacă, săracă. Poate de aia simt că n-am timp. Pentru că am de recuperat decalajul îngrozitor de experienţă de viaţă, de experienţă profesională. Aşa că las'c'om vedea şi las'că vezi tu mai încolo nu-mi convin.
Iar faza tristă cu ţi-ai ratat existenţa dacă nu reuşeşti să profesezi meseria după 6 ani de facultate este atât de lame încât... Bine, să zicem că ar fi lame, dacă m-aş găsi în situaţia în care să termin facultatea şi să nu-mi mai placă să fac meseria pentru care am făcut-o. Asta pentru simplul fapt că nu ştiu ce aş putea să fac decât arhitectură.
luni, august 09, 2010
Lecturi bucureştene
Vara în general citesc, asta dacă nu am şcoală (pentru că am terminat-o anul ăsta), dacă nu plec pe undeva (ceea ce nu se prea întâmplă datorită crizei şi a faptului că nu am un job) şi mai ales dacă e cald şi nu am chef să ies pe afară.
Vara asta am inaugurat o nouă serie de lecturi referitoare la istoria Bucureştiului.
Am început cu o carte arhitecturală Oraşul transparent de Ştefan Ghenciulescu pe care am luat-o la reduceri la Cărtureşti,. Drept să spun la început nu m-a prins însă fiind scurtă (80pagini şi cu poze) i-am acordat o şansă şi...am fost plăcut surprinsă.
Cartea este de fapt o formă editorială a lucrării de doctorat a respectivului Ştefan Ghenciulescu - care este cunoscut cititorilor de texte arhitecturale prin faptul ca este redactorul-şef al revistei Arhitectura. Subiectul este o analiză a oraşului Bucureşti din perspectiva conceptelor de limită şi transparenţă. Lectura este uşoară şi fluidă bine organizată şi ilustrată. Premizele de la care pleacă şi pe care vrea să le argumenteze sunt legate de spaţiul public tipic bucureştean. Astfel citind printre rânduri am avut o mică revelaţie. Ţin să menţionez că nu mi se întâmplă des asemnea lucru. Pentru început am înteles ca spaţiul public în Bucureşti a fost întotdeauna un pic diferit. Pieţele, squarurile nu s-au dezvoltat pentru că erau alte structuri spaţiale care jucau rolul lor şi anume curţile şi grădinile şi străzile ele însele. Dar aşa cum ilustrează şi autorul în zilele noastre acestea nu mai funcţionează, au fost retrase din uz, construite, grădinile distruse iar gardurile de la intrare opacizate. Brusc un Bucureşti transparent în care funcţia socială era jucată tocmai de spaţiul liber semiprivat se transformă într-un Bucureşti opac, blindat.
Lectura a doua şi poate cea mai consistentă este seria Victoriei Dragu Dimitriu, Poveşti ale... de la editura Vremea. Cărţile sunt în număr de 3 intitulate: Poveşti ale doamnelor din Bucureşti, Poveşti ale domnilor din Bucureşti, Alte poveşti ale doamnelor şi domnilor din Bucureşti. Pe langă acestea mai sunt încă alte 3 sau 4 cărţi similare dar specifice pe care nu am reuşit să le găsesc.
Seria este organizată sub forma unor interviuri cu personaje, oameni în vârstă, în majoritate având ca stramoşi fie vechi familii nobiliare din Ţările Române sau intelectuali ai perioadei anilor 30. Titlurile sunt o problemă a seriei, din punctul meu de vedere, sunt inducătoare în eroare. Spre exemplu poveştile doamnelor sunt de fapt poveşti spuse de doamne şi nu sunt întotdeauna despre ele, sau dacă sunt despre ele atunci este într-o mică proporţie. Poveştile sunt structurate de fapt şi de drept după casele în care au locuit sau despre care ştiu să povestească câte ceva povestitoarele. Lectura memorialistică este dificilă în acest caz pentru că nu toate persoanele au darul povestirii, unele dintre ele eludând subiectul întrebărilor autoarei. Seria se dovedeşte parte genealogie, parte istorie, parte arhitectură şi parte sociologie. Categoriile sociale prezente sunt diverse de la istorici, arhitecţi, oameni de teatru şi avocaţi, ingineri şi artişti. Perioada de timp care este prezentată merge în unele cazuri de la 1800 până undeva în jurul anilor 1980, perioada distrugerilor ceauşiste, dar depinde mult de datele personale ale fiecărui povestitor
Casele prezentate sunt mai puţin cunoscute dar amplasate în centrul oraşului, case pe care trecem în fiecare zi şi de care habar nu avem ce ascund înăuntru dar mai ales ce istorie au. Dacă ar fi un moto al acestei serii probabil ar fi acela că casele urmează destinul proprietarilor. Şi că această istorie minoră încearcă prin intermediul arhitecturii să readucă la viaţă o epocă dispărută.
Observaţiile personale, lăsând la o parte problemele de memorialistică şi tehnică a povestirii (ce în unele cazuri lipseşte cu desăvârşire), ar fi umătoarele:
+ termenul de casă apare foarte rar - oamenii aveau case. Ceea ce nu înseamnă că aveau în general mai multe împrăştiate prin Bucureşti ci că aveau mai multe rânduri de case pe acelaşi loc atât spaţial cât şi temporal. Sunt cazuri de case ce se construiesc în faza altor case sau în spatele altora, mai apoi ca cele dintâi să fie abandonate, închiriate, vândute, demolate şi pe locul lor construit altceva.
+ blockhaus-urile moderniste de care am tot învăţat prin şcoală sunt în proporţie covârşitoare rezultatul unor familii numeroase rezolvând problema locativă. Un cap bătrân de familie dorind să-şi păstreze rudele aproape demolează casa de sec XIX şi contractează fie o antrepriză de construcţii fie un arhitect pentru ai realiza un bloculeţ de 4-5 etaje, câte un etaj pentru fiecare copil al său (şi da, familiile de atunci erau numeroase)
+ grădinile sunt entităţi în sine, au o magie aparte, sunt desprinse din La ţigănci. In ele se desfăşoară o mare parte din viaţa socială din timpul anotimpurilor calde.
+ există o diferenţă subtilă în modul în care se relatează şi pe ce se pune accentul între poveştile doamnelor şi ale domnilor. La doamne o să găsim referinţe despre grădini, bijuterii, costume, muzică, literatură şi mai puţină politică. La domni domină afacerile, politica, război, biblioteci, curse de cai.
+ ce mă încurcă şi cred că seria s-ar preta la a fi transformată într-un ghid dacă l-ar avea, este lipsa unei localizări precise a caselor, a unei hărţi. Majoritatea au adresele menţionate pe ici pe colo dar unele dintre ele sunt depăşite.Adică fie străzile şi-au schimbat de câteva ori numele de atunci, fie străzile nu mai există fiind încorporate în bulevarde prin lărgire sau poate mai trist, dispărute cu ocazia Casei Poporului. De altfel ar fi frumos dacă ar fi mai multe imagini epocă sau actuale ale imobilelor de care se vorbeşte. Unele descrieri lasă mult de dorit.
+ mai multe ilustrate, poate un portret-poză cu povestitorul, şi imaginile din arhiva personală care sunt menţionate în text să şi apară în anexe.
Cu ce diferă aceste cărţi de restul articolelor online despre Bucureşti? Deşi tratează fragmentar istoria minoră, fac referire la acelaşi oraş, la acelaşi spirit al locuirii azi pierdut. Practic ne arată partea necunoscută a arhitecturii-cea a oamenilor care au locuit acele case şi a destinului lor.
Cu ocazia acestei lecturi, dar mai ales pentru că am citit această parte de memorialistică în acelaşi timp cu Oraşul transparent am ajuns la anumite concluzii cu privire la spaţiul semiprivat, atât de cunoscut în şcoală dar care nu am înteles pe de-a întregul cum era utilizat. Am mai înţeles şi sistemul de vizite serate, întâlniri culturale care ţinea loc de cafenele şi terase de azi. E păcat că bucureştenii au pierdut acest obicei. De asemenea grădina care în unele cazuri era părticica de Eden a fiecărui bucureştean cu case.
Şi în încheiere pentru că nu fac nimic poate ar fi interesat de făcut urmatoarele lucruri de sinteză.
+ început o listă-index cu străzi şi fostele lor nume şi modificări. Ca punct de plecare am în posesie o carte cu aşa ceva însă din nefericire nu conţine prea multe străzi. Apoi mai este şi o foarte cunoscută hartă a Bucureştiului din 1930-40 cu nume şi transport în comun
+ apoi luat povestire cu povestire din cărţile seriei mai sus menţionate şi marcate-relativ pe un google map locaţiile caselor. În cazurile în care construcţia nu mai există menţionat acest lucru, dacă există poate să reinstituim instituţia Vizionării Caselor (Housewatching). Înarmată cu cunoştinţele de rigoare descoperirea casei va fi mult mai interesantă pe teren.
Dincolo2 episodul1
"Dincolo2" presupune existenţa unui Dincolo1. Ele sunt de fapt numele de cod ale celor două apartamente aflate în posesia familiei. Dincolo1 este casa bunicilor mei care acum este în proces de închiriere iar Dincolo2 este viitorul meu apartament care este încă în lucru.Am evitat să pun poze sau să scriu despre el dintr-o superstiţie stupidă dar acum când a început şi el să arate într-un fel am decis să-l prezint cum se cuvine într-un serial pictorial.
Imaginile sunt luate cu camera mobilului si sunt un pic neclare.
Încă nu ajunsesem să facem curat deci e cam şantier. Uşile noi s-au pus deja. Holul cu noua gresie. Stanga o cameră, dreapta baia, vedere din living-workarea to be.
Aceeaşi zonă un unghi un pic mai larg. Aici a fost odată un perete fix sub grinda vizibilă. Urmele se mai văd în pardoseală
Acelaşi hol dar cu o schimbare notabilă. Dulapul de haine de la Ikea cu uşi cu oglindă montat. Am făcut curăţenie pentru montarea lui iar în prezent este iar varză pe jos.
Close up pe uşa de la cameră ce se deschide în cameră. Uşa de la baie din motive de spaţiu se deschide pe hol cumva peste dulap. Iniţial se deschidea şi ea în baie dar am modificat asta lărgind şi golul uşii. Astfel sunt fericita posesoare a unei uşi de baie de 85cm identică cu cea din imagine. Avantajele modelului ăsta în loc de un model cu foaia de uşă plină sunt: ziua de poţi duce la budă fără să aprinzi lumina - pentru că ai suficientă lumină difuză prin sticla respectivă reflectată de uşile oglindă ale dulapului şi difuz de finisajul alb şi evident iţi dai seama dacă cineva e la baie sau nu dacă lumina e aprinsă sau nu.
Niste poze mai acătări luate de această dată cu aparatul foto
.
Mai avem o groază de făcut, iar faza cu aducem oameni să-ţi facă nu merge din lipsă de fonduri dar mai ales din dorinţa de a păstra anumite finisaje şi a unor elemente de mobilier care pe unii din aceşti muncitori nu înţeleg. Ca să mă fac înţeleasă doar protecţia parchetului în operaţiunea de demolare a peretelui a fost un chin şi nu mai vorbesc acum de curăţarea lui care nu este nici acum completă.
sâmbătă, iulie 17, 2010
Arhitecturi colaterale
Sunt de asemenea de acord cu asemănarea oraşului cu un sistem. Dar de aici până a scrie poezii, metafore despre oraşul ce dispare este cale lungă. Oraşul este un sistem pentru că are la baza funcţionării o serie de mecanisme nu pentru că este un produs organic, natural.
O altă direcţie actuală dusă la exteme (în general sunt contra extremelor în orice direcţie) este cea de green, ecologic. Şi urmăreşte o simbioză bizară între oraş şi fermă. De la acoperişurile verzi până la acoperişurile verzi pe care ne creştem varza, morcovii şi roşiile organice nu este decât un pas. Ceea ce vrea această direcţie (misiunea ei) nu este alta decât să rezolve o problemă umanitară - lipsa de hrană datorată ocupării terenurilor agricole de dezvoltarea urbană - prin ecologie. Din punctul meu de vedere este un act terorist la adresa arhitecturii. Este ca şi cu arhitectura ar fi fost deturnată de o organizaţie ecologistă-umanitară şi pusă să-şi spăşească păcatele amprentei de carbon ridicate, global prin acomodarea în spaţiile publice, deschise ale sale (deşi uneori şi interioarele sunt vizate pe post de sere) a unor crescătorii verzi.
Pe lângă problema de principiu. Ce naiba are arhitectura de aface cu această nouă ramură a agriculturii urbane? Urmează şi problemele tehnice. Cum şi mai exact ce o să se poată creşte pe acoperişurile alea verzi? În ce condiţii? Ce instalaţii vor avea nevoie să fie proiectate, instalate în clădirile suport pentru a putea să funcţioneze sistemul? Dar rămâne şi întrebarea DE CE ar trebui arhitectul să se ocupe şi de aşa ceva?! Da, există ramura peisagistică a arhitecturii ÎNSĂ aici nu-i vorba de estetic, este vorba despre o problemă umanitară şi mai gravă, şi mai importantă - de unde, judec eu, arhitectul este invitat pentru a doua oară să devină Salvatorul omenirii, capabil să rezolve prin intervenţii minore problemele sociale (şi acum foametea ). Să ne aduce aminte cum s-a terminat ultimul vis al arhitectului de semizeu ce poate să rezolve probleme sociale şi economice după bunul plac? Mişcarea Modernă, problema locativă, unitatea de locuit, Le Corbusier? Când greşeşti atât de mult în înţelegerea mecanismelor sociale este poate mai bine să stai în banca ta şi să nu fi deturnat de salvarea omenirii.
Al doilea exemplu este cel al arhitecturii virtuale, cea care deşi există ca reprezentare nu există fizic. Recent filmul lui Nolan Inception, speculează şi această nişă. Arhitecturi virtuale în jocuri, filme s-au mai văzut însă nu şi arhitecţi de vise. Poate termenul este greşit folosit în film - poate nu de un arhitect aveau nevoie ci de un designer pentru că: a) legile fizicii după cum s-a văzut pot fi manipulate de unde o groază de probleme instant rezolvate. Spre exemplu materiale care nu există utilizate, construcţii infinit de înalte şi multe altele dintre cele mai puţin bizare şi bătătoare la ochi, poate o acceleraţi gravitaţională selectivă? b)totul se construieşte din nimic. Nu tu implicaţii financiare, nu tu şantier, nu tu aprobări de construcţie, nu tu reglementări urbane. Dar mai ales nu tu critici şi nu tu utilizatori direcţi sau funcţiune a construcţiei pentru că totul este o scenografie, creată pentru o singură utilizare (sau un număr redus de utilizări). De ce ar fi nevoie de un arhitect şi nu de un designer? Răspunsul este pentru o mai mare notă de realism pentru că arhitectul ştie o clădire pe care o construieşte el de la fundaţie la părţile sale ascunse. Ei bine dar atunci cum explicăm replica Ariadnei din film: Cum aş putea eu să-mi imaginez totul până la cel mai mic detaliu deodată? Răspunsul lui Cobb e un pic contradictoriu. Imaginezi până la un punct şi apoi de acolo urmează descoperirea clădirii care se construieşte singură. Oare? Atunci chiar nu cred că este nevoie de un arhitect, ci de un bun tehnician cu un bagaj de cunoştinţe vizuale serios şi apoi clădirea se ridică de una singură. Ce facil nu?
Cel de-al treilea exemplu de arhitectură colaterală este proiectarea parametrică, menţionând că mă refer la acea ramură ce se ocupă cu formele complexe, parametrice generate prin algoritmi în 3d în programe de genul grasshopper sau doar Rhino. Sunt de acord cu această căutare formală pe planul designului, când vine vorba de integrarea ei în arhitectura propriuzisă am unele reţineri.
Toată lumea s-a plictisit de cum arată arhitectura actual, profesioniştii caută look-ul secolului XXI şi unii sunt chiar convinşi că acest look v-a veni din direcţia designului parametric. Care-i faza cu acest design parametric, arhitectul creează un script pentru un software grafic 3d şi acest script generează o formă care mulţi o consideră organică mult mai aproape de natură decât cele tradiţionale. Forma deşi pare haotică la întâmplare este foarte raţional justificată de sacrul cod sursă! Să recapitulăm contradicţiile: 1) arhitectul devine designer prin mijlocirea programării, scripting-ului (şi ce bine ne stă fuzionând nobila meserie de scriitor de destine computerizat cu cea de arhitect!) 2) formele produse de o maşină prin intermediul unui software ce ne rulează scriptul ies organice, naturale în aparenţă 3) formele deşi sunt haotice şi organice au o logică ascunsă, cea a algoritmului, pentru că algoritmii sunt întotdeauna logici şi raţionali.
Alte mici probleme legate de acceptarea de către utilizatorii finali ai lor. Formele de acest tip au fost folosite cu succes în proiectarea de pavilioane, unde esteticul primează funcţionalului însă mă întreb, cum pot ele să-şi găsească aplicabilitatea în rândul clădirilor cu funcţiune. Or fi ele naturale şi interesante însă sunt total extraterestre când vine vorba de cladiri, spatii interioare cu o anume destinaţie. Oamenii nu o să le accepte prea curând doar pentru că sunt cool ca experimente, ele nu seamănă deloc cu construcţiile tradiţionale şi atunci, e cam greu să numeşti clădire ceva care nu ţi se încadrează în dicţionarul personal ilustrat la aşa ceva. Până acum singurele construcţii cu asemenea forme sunt cele foarte mari (vezi Koolhaas şi biggness) pentru că, fiind şi normal, este sunt nişte odităţi tocmai prin scară iar tocmai datorită scării li se pretează anumite forme. Alt spectru în care această direcţie este speculată este cel al designului de interior unde lucrurile pot să fie desprinse din Odiseea spaţială 2010 fără prea multe probleme.
Concluzia acestui post e simplă şi decurge firesc. Arhitectului, căruia în sec XIX i-au fost luate anumite atribuţii de către ingineri se simte lezat şi sărăcit, drept care încearcă, la fel cu a încercat şi Le Corbusier cu latura social,ă să-şi găsească o nouă nişă să fie ce era în antichitate. De aceea încearcă a îngloba: fie ecologia-agricultura, latura social-umanitară, fie programarea, scripting-ul transformând o unealtă tehnică într-un partener de lucru. Cum şi în ce măsură aceste direcţii vor fi integrate în larga profesiune a arhitecturii rămâne de văzut.
vineri, iulie 16, 2010
Administrative
Se pare că acest blog va învia in lumina finalizării proiectului de diplomă şi după cum puteţi vedea CU DIACRITICE. Încerc să mă obişnuiesc să scriu din nou utilizându-le.
Am decis să înfiinţez 3 categorii de posturi(vor fi uşor de regăsit la tag-uri/etichete) :
+ editorial - unde o să bat cu convingere câmpii pe diferite subiecte de mai mic sau mai mare interes.
+ pictorial - unde o să postez poze (un fel de copil al tag-ului eye-candy) împreună cu unele comentarii pe baza lor.
+ personal - unde o să bat la cap pe toată lumea cu proiecte personale, adevăruri care dor, etc-uri domestice.
În rest tag-urile vechi o să rămână în folosinţă după cum se adaptează situaţiei.
joi, iulie 15, 2010
Despre diploma din nou
Pentru ca nu puteam sa nu fac un brainstorming la ceva atat de absurd care functioneaza de generatii doar prin miracolul divin.
Mituri
+ Proiectul de diploma se lucreaza de unul singur.
Da. Poate in visele frumoase ale studentilor silitori. Ok, poate exista acei 1% carora le iese treaba, insa mie care ma pot mandri fara falsa modestie cu o organizare perfecta si traditia lucrului din timp nu prea mi-a iesit.
+ Proiectul de diploma se face in ultimele 2 saptamani dinaintea predarii planselor.
Mda. Nu prea merge nici aceasta abordare. Cei care au facut-o ori au sfeclit-o ori au avut nevoie de ajutor urgent.
+ Machetele trebuie sa arate impecabil de aceea daca nu te stii bun la machetare mai bine gaseste pe altul sa ti-o faca.
Sabie cu doua taisuri. Merge doar daca persoana e de incredere si ai mai lucrat cu ea. Altfel se numeste risc si bani aruncati de pomana pe macheta. Multi au avut surprize cu machetarea anul asta.
+ Nimeni nu se uita la detalii de aceea poti doar sa le copiezi si cam atat.
Ei bine, anul asta s-au uitat si la detalii. Strainii ce-i drept, si doar la unele comisii. Oricum pentru a nu avea surprize neplacute recomand sa va uitati pe detalii si sa le intelegeti chiar daca le-ati copiat.
+ Comisiile din vara sunt mai blande/ca lumea decat cele din iarna.
Buuulshit. Oricum anul asta face exceptie. Nu stiu daca e vreo diferenta notabila daca dai in vara sau in iarna, cam tot acelasi drac este.
+ Multe planse=multa munca de apreciat
Mda, tinand cont ca unora dintre noi le lipsesc aptitudinile de esentializare si concizia, multe planse sunt doar...multe, scumpe, greu de lipit si muuuulte. Oricum dintre aceste multe planse nu vei avea timp sa prezinti decat 5%
+ Plotam pe hartie foto ca dau bine.
Argumentul merge bine pana la costuri. Multe planse sunt scumpe. Vei da pe plansele acestui proiect pe masura importantei diplomei.
+ Plotam pe formate mari ca sunt mai usor de lipit si pentru ca nu-mi incape X piesa altfel.
Am facut prostia sa plotez pe un format criminal 2xA0 unde A0-urile sunt landscape, deci 800x2300mm. Am injurat cand a trebuit sa le fac sul. Am injurat si cand a trebuit sa le pun pe panou si cand a trebuit sa le dau jos. Da, celebra piesa X care nu intra si nu intra a intrat in acest format dar cu ce pret. Sugerez unde este posibil A1. Asa nu va veti speria la vederea dimensiunilor planselor de A0 si multiplii. Si in definitiv cine e vinovat ca piesa X nu intra pe format la scara respectiva? Bineinteles ca proiectul. Faceti, deci, proiecte mai mici.
Sugestii.
Proiectul de diploma in prezent evalueaza doar capacitatile financiare si manageriale ale studentului. Nu glumesc - daca ai bani poti sa-ti angajezi o mica armata de "negrisori" sa-ti lucreze proiectul pentru tine. Si aici e o intreaga industrie. Studentii de anii 4-5 ar face orice pentru un ban in plus, mai ales acum cand nu prea mai ploua cu job-uri. Nici nu trebuie sa disperi daca n-ai idee. Majoritatea indrumatorilor adusi in pragul exasperarii de tine iti vor da o solutie mai de doamne-ajuta. De aici in colo trebuie sa te ocupi de ea.
Ce-ar fi daca diploma s-ar da oficial in echipa? Oricum se lucreaza 80-90% in echipe iar terte job-uri sunt externalizate -cum ar fi machetatul, 3d-ul si randarile. Si pentru a face lucrurile mai interesante sa se aleaga oameni din randul studentilor din anii mai mici. Studentii obtin experienta (vad ce-i asteapta si pe ei), ajuta la teamworking si cunosterea oamenilor noi. Plus daca treaba cu echipele este oficiala studentii sau colaboratorii sa fie pusi si ei la cartus, si sa poata sa treaca aceasta experienta in CV. Interesant? Poate. Dar sa vedem ce ar implica pe parte de birocratie sistemul.
+ Un fel de sesiune de "angajari". O perioada in care pe un panou/avizier/site/ blog/forum/group/whatever candidatii din acel an la diplome sa prezinte tema proiectului cat mai concis plus alte date privind proiectul, poate si caietul de prediploma, urmand ca doritorii sa se inscrie la acel proiect drept colaboratori. In mod firesc unele proiectele vor atrage mai multi doritori. Selectia se va face de candidat (da, o treaba in plus dar are si avantajele ei.). Este un fel de open bursa care are ca scop pentru doritori urmatoarele: experienta , vezi first hand cum este diploma, dai o mana de ajutor unui cunoscut , pentru ca in general cunoscutii se ajuta intre ei, ajungi si tu trecut in cartusul de proiect, primesti un credit in plus ( ar fi fain daca s-ar putea da macar acest mic bonus din partea scolii, desi ma indoiesc), recompense materiale daca se specifica acest lucru din partea candidatului ( of course negociabile in functie de munca prestata.)
+ Un numar finit maxim de asistenti per proiect. Acestia odata selectati sa completeze o fisa atasata hartogaraiei birocratice a proiectului de diploma, cu numele si grupa de unde sunt. Nu ar trebui sa serveasca la mare lucru - doar la evidenta si la linistea sufleteasca a secretarelor si POATE daca li se da vreun credit in plus pentru asistenta respectiva.
+ O data limita pentru completarea respectivei liste de asistenti
+ Profii indrumatori NU au ce comenta sau interactiona cu asistentii iar candidatul NU poate sa delege in cadrul asistentilor corecturile de diploma. (reversul ar trebuie sa fie valabil dar nu este)
+ Asistentii apar in cartusul de diploma de pe planse, proiectul fiind redactat de o echipa cu un sef - care este candidatul
+ Nota o primeste candidatul, echipa ramane doar cu eventualul credit si cu faima/esecul.
Nu-i chiar asa de greu, nu?
Avantajele pentru sistem in general (adica din punctul de vedere al scolii)
+ o mai mare transparenta a sistemului de diploma pentru cei din anii 4-5. Implicarea lor asigura de altfel interactiunea dintre anii care pana la introducerea cursurilor optionale acum 1 an nu prea exista.
+ experienta lucrului in echipa - ajuta enorm. Poate doar pentru asta ar trebui ca sistemul sa fie pus in aplicare.
+ legalizarea/oficializarea unor servicii oferite acum underground.
+ un sistem de absolvire care sa evalueaze ceva mai mult decat evalueaza acum. Un sistem complex pe care putine facultati il au in lume.
Dezavantaje:
+birocratie, hartogaraie in plus, multe dar multe probleme ce pot aparea din alegerile nepotrivite ale candidatilor, si din asteptarile inselate ale asistentilor.
Ce-ar fi daca s-ar organiza o singura comisie centrala pentru evaluarea diplomelor? Cu mai multi membrii, iar prezentarile sa dureze cam o luna cu mai putin de 5 oameni pe zi la prezentat. Probabil ca ar fi criminal dar barem ar fi mai transparent si mai unitar. S-ar putea realiza? O, Doamne-fereste! NU pentru ca prea multi ar dori sa fie capo-di-capi, sefi de comisie.
End of brainstorm.
duminică, iulie 11, 2010
Dupa sase ani
...am terminat facultatea de Arhitectura Ion Mincu. Finalul nu a fost stralucit - de altfel mi-a lasat un gust amar care s-ar rezuma incisiv in "sase luni si mai bine de stress si batut capul pentru un 7.56" Da. atat am luat in diploma. O nota de care nu sunt mandra si pentru care am avut o mica cadere nervoasa imediat dupa aflarea rezultatelor.
Dar subiectul postului nu este "ce am facut la diploma" (subiect care ar merita cam 2 posturi intregi numai pentru a relata aventurile acestei absolviri) ci cum este DUPA si in cateva chestii bizare pe care facultatea de arhitectura le practica.
Spre exemplu, dupa sase ani in care ni se inoculeaza ca arhitectii sunt o specie diferita, ca avem o meserie nobila si ca suntem un ORDIN, grup select/etc - nu avem o ceremonie de absolvire ca la carte. Adica cu toata promotia (fericitii cei care au trecut diploma in sesiunea asta) cu un mic discurs de terminare din partea conducerii etc. E bizar pentru ca Ordinul Arhitectilor are o traditie in a tine si publica liste si tablouri (aici fac referire la perioada interbelica) cu arhitectii practicanti pe filiale. Dar se pare ca scoala noastra nu are asa ceva - o amintire,ceva care sa ne ramana si cu care sa mergem mai departe in viitoarea cariera profesionala. Ce insemnatatea are aceasta lipsa totala de spirit de comunitate, de casta? Este simplu de citit mesajul. "Fiecare pentru el!". Si din nou este si mai bizar pentru ca arhitectii in general lucreaza in colective/grupuri si foarte rar si pentru proiecte de mica anvergura, singuri. Propovaduiesc spiritul de echipa dar valorifica individualismul. Si aceasta nu ar fi decat una din contradictiile scolii de arhitectura.
Dupa sase ani in care ti se cultiva spiritul competitiv, caci tu trebuie ca arhitect sa-ti cresti ego-ul, sa fi mare si tare, si sa te impui in fata tuturor (valabil si ca persoana dar si ca proiecte in fata existentului sau a altor proiecte), sa ajungi sa ti se reproseze lipsa de modestie de la o persoana plina de aroganta si mandrie - un arhitect. Da, este unul din paradoxurile, hilare ale diplomei mele. Sau poate este vorba de o scindare de mentalitate care inca nu a ajuns in scoala. Arhitectura umila, cu respect si veneratie pentru existent. Astept sa o vad si pe asta.
Dupa sase ani in care am urmarit cum monumente arhitecturale si istorice sunt vandalizate, lasate prada distrugerii sau chiar demolate cu acte in regula sa primesc drept repros ca proiectul meu aduce un deserviciu monumentului (nn. ruina piciorului de pod al lui Traian) pentru ca genereaza prea mult trafic si ar fi mai bine sa nu fie pus sub un reflector asa de puternic. As vrea sincer sa mi se arate cazurile a catorva monumente istorice de valoarea acestuia care au avut de suferit in Romania din cauza supraexpunerii turistice. Da, in strainatate exista acest fenomen, la noi nu, pentru ca noi suntem inca in era nepasarii si neglijentei.
Dupa sase ani, si o indrumare de diploma in care toata lumea este impinsa de o reglementare stupida - as zice eu, sa aleaga si dezvolte proiecte monstru de zeci si sute de mii de metrii patrati (ma refer la acei minim 2500mp) sa ti se reproseze ca proiectul este prea mare, ca dezvoltare si ca suprafata. Este suprarealist de-a dreptul ca proful indrumator sa incerce sa-ti mareasca atat importanta cat si suprafata construita desfasurata a proiectului iar cei din comisie sa critice tocmai acest aspect. Si aici nu luam in considerare gradul de dificultate al proiectului. Un proiect de magnitudinea unui terminal de aeroport in practica curenta NU se face solo. De ce s-ar face la diploma un asemenea exercitiu? Un raspuns ar fi pentru a dovedi abilitatile studentului. Unii aleg asemenea proiecte in necunostinta de cauza pe principiul "complex=complicat=>daca il rezolv sunt cel mai tare. " Si ajung sa nu poata duce la bun sfarsit un asemenea monstru de proiect, cel putin pana la stadiul pe care-l cere diploma. Poate o solutie ar fi acceptarea de proiecte/teme de proiecte la diploma si la limita inferioara a celor 2500mp indiferent de subiect atat timp cat sunt dotari publice si nu fac parte exclusiv din segmentul locuirii. Cateodata mai putin inseamna mai mult.
Dupa sase ani inca putini sunt arhitectii care accepta diplomele de arhitectura pe teme de restaurare exclusiv. Unii dintre ei cred ca restaurarea si reabilitarea cladirilor existente cade in competenta arhitecturii de interior si implicit o diploma pe acest subiect abordata de un student la arhitectura si nu la interior este o greseala. Este si mai greu de crezut acest lucru in conditiile in care din 2008 scoala de arhitectura a deschis o sectie de restaurarea la Sibiu iar numeroase proiecte de atelier din anii4 si 5 incurajeaza alegerea unor teme de reconversii, reabilitari, situri cu personalitate, contextuale, zone urbane de reabilitat. Nu cumva se ascunde aici un alt paradox?
Dupa sase ani rare sunt diplomele care se dau in echipa. O intrebare fireasca ar fi de ce, pentru ca complexitatea unora din proiectele abordate ar justifica lucrul in echipa. Nu pot sa raspund la aceasta intrebare. Presupun insa ca este vorba de o problema de notare si de birocratie. Cum evaluezi si notezi contributia membrilor echipei?
Si acestea sunt doar cateva din paradoxurile scolii de arhitectura, vazute mai clar dupa 6 ani incheiati
miercuri, iunie 16, 2010
Indrumarea
...proiectului de diploma.